Fără titlu (reflecţii aiurea)

În cîte registre se poate trăi o viaţă!? …

Are sens aşa o întrebare?

Orice întrebare este justificată ce puţin prin faptul că este o incizie congnitivă în corpul infinit de complex al realităţii. Se poate întreba orice. La toate se poate căuta răspuns. Unele întrebări sunt oportune, altele nu, unele sunt relevante gîndului pentru care au fost aduse, altele totalmente bat lăturile. Unele fixează problemă exact în esenţa, altele prind doar particulaităţi sugerînd iluzia că fiecare particularitate este o esenţă per se. Unele durează în timp, altele sunt provizorii ca umbra de tristeţe pe chipul unui adolescent. Etc, etc, etc. Dar, oricît de aiurea, cît de speculativă şi nătîngă nu ar părea întrebarea, ea, odată formulată, chiar şi nevociferată, este o tentativă, o încercare de a trece mai departe de peretele lucrurilor explicate, iarăşi, oricît de nepotrivită sau chiar patologică nu ar apărea această excplicaţie pentru un eventual exponent al obiectivismului abolut.

Aşadar, fără a pretinde că există vre-un răspuns, sau că întrebîndu-ne în felul asta am institui o paradigma inedită să încercăm să reflectăm puţin asupra ideii că viaţa omului poate fi examinată ca expresie a diferitor modalităţi de a simţi unul şi acelaşi lucru. Dar înainte de a trece la aceasta vreau să reperez tentativa la o matrice de idei.  Este la Haruchi Muracami o idee genială, după părerea mea, în lucrarea Dance, Dance, Dance el conturează o metaforă foarte captantă a opoziţiei dintre inedit (sugerînd firescul)şi rutină (semnificînd artificialul) şi pentru a explica antiteza ineditului el foloseşte prin vocea unui personaj termenul „shoveling snow” (a răni omătul, anume a răni cu lopata). Mi se pare că acest „rănit al omatlui” este ceea ce de fapt reprezintă umplutura vieţii, ceea ce leagă într-o pînză unică momentele de luciditate, exaltare, revelaţie care aduc în sufletul nostru aluzia de implicare în opera divină. Fără  a reflecta mult noi rănim zăpadă şi pentru ca în felul asta timpul capătă semnificaţie şi nu ne obsedează prin imposibilitatea de pătrunde în substanţa sa.

În cîte registre se poate trăi o viaţa? Un singur individ nici odată nu va putea să o trăiască decît într-un singur registru. El poate avea oricare tonalitate, spectru, palitră – acest registru. El poate fi construit după un algoritm foarte sofisticat; alternanţa ecuaţiilor care le rezolvă individul poate împresura prin densitatea şi complexitatea lor, dar pînă la urma este numai un singur gust al vieţii care în fiecare clipă a realităţii îl simte omul. Acest gust este expresia vizibilă a acestui registru în care se zămisleşte ritmul existenţial.

Trebuie să facem o explicaţie, acest registru poate fi înţeles ca un „stil”, ca o mod general de a fi, ce determină maniera în care fiecare din noi trece prin timp, sau poate fi privit ca „snapshot” mai mult sau mai puţin decupat din torentul timpului, care aduce o anumită stare, un rezultat al efectului tuturor influenţelor care au determinat această stare.

Ce importanţă au aceste reflecţii? Cautarea divinităţii (în sensul cel mai final al noţiunii, care numai poate fi închipuit, dar nici odată circumscris în cuvinte) este şi o reflecţie permentă a omului asupra raportului său cu „firescul” care se vede drept o expresie a acestei finalităţi. Ineditul şi firescul în viaţa noastă – stări simţite rar şi încă mai rar înţelese. De ce?

Pentru că sistemul de referinţe ne duce permanent după hotarele accesibilului şi întîmplatului, pe de o parte. Pe de altă parte, pentru că în momentul în care clipa vine, ea, deşi inedită (nici odată nu se va mai repeta), noi nu putem să o simţim ca atare. Cauza, parţial rezidă, în mecanismul de autodefinire al omului, care este reperat la „post factum” şi nu-i permite să trăiască viaţa în prezent.

Post factum este ceea ce se întîmplă cu noi – aprecierea oricărei stări este raţională şi nu poate să se petreacă în  momentul cînd aceasta stare este trăită. Numai după ce am simţit, noi apreciem, e firesc să fie asa. Problema este că această apreciere este şi ea trăită afectiv. În consecinţă vine o confuzie a suprapunerii de stări. Şi trecutul vine în prezent pentru a fi trăit încă odată. Respectiv, îndoială îşi construeşte calea…