Отъимей ближнего своего, ибо придет дальний и отъимеет вас обоих.
Hai sa facem un exerciţiu, dar, vă rog, să nu mă înjuraţi, porecliţi sau „expediaţi în depărtare”. Nu facem haz pe seama nimănui, vorbim la general, fără nici o referinţa la persoane şi fără gând de a ofensa pe cineva.
Aşadar, începem:
- Cui îi plac poliţiştii (se are în vedere ai noştri)? Nu e una retorică, pe bune, este cineva cui îi plac poliţiştii? Aşa şi am crezut, nu trebuie să râdeţi, doar exersăm.
- Dar cine iubeşte procurorii şi judecătorii? La fel, nici un glas zglobiu drept răspuns, doar zâmbete sarcastice.
- Acum să vedem cui îi plac politicienii (parlamentari, guvernanţi, etc.)? Apreciaţi figura – am făcut „cu cap”, am pregătit terenul cu întrebări mai slabe, dacă veneam de odată cu asta, mă scuipaţi în ochi.
- Poate cineva iubeşte şoferii de la microbuze? Şi aici e limpede.
- Cineva este încântat de prestaţia medicilor? La general, vă rog, particularităţile altă dată! Aşa, tot acolo.
- Da, de lucrul învăţătorilor ce ziceţi? Aud un hmmm… Înţeleg, delicată situaţia, dar totuşi!
- Da, constructorii, avocaţii, primarii, întreprinzătorii? Gata, am înţeles, doar încă o întrebare şi nu vă obosesc mai departe!
- Finalmente, cine îi crede pe jurnalişti şi pe analişti? Facem abstracţie de exteriorul prezentatoarelor, e altă temă. Şi nu zâmbiţi jucându-vă cu termenul „analist”, suntem serioşi. Aha, acelaşi rezultat.
Despre slujitorii cultelor nu întreb intenţionat, mă tem să nu eşuăm aiurea, or credinţa este un subiect iraţional, respectiv şi slujitorii trebuie trataţi ca atare. Dar, m-aţi înţeles, nu?
Am făcut o treabă bună, acum să generalizăm puţin şi să spunem franc – nu ne place nici o tagmă socială/profesională, nu avem încredere şi nu iubim pe nimeni. De ce? Bună întrebare, nu!
Noi toţi suntem poliţişti, vânzători, şoferi, învăţători, mai puţin politicieni (dar, totuşi), constructori, primari, etc., etc. În acelaşi timp, noi nu ne iubim reciproc, toţi împreună şi fiecare în parte. Poliţiştii nu iubesc şoferii, iar şoferii nu văd în ochi poliţiştii; judecătorii îi dispreţuiesc pe jurnalişti, ultimii le răspund judecătorilor cu un sentiment de ură camuflată, şi aşa mai departe. Fiecare are la îndemână o suită de caracteristici pentru ai eticheta pe alţii, din care cele mai inofensive sunt: neprofesionişti, needucaţi, corupţi. Ce avem in final? Toţi suntem categorisiţi la fel, or pretenţiile sunt reciproce.
Totodată, fiecare are prieteni, rude şi cumetri, care sunt medici, poliţişti, primari, etc. şi se împacă nu rău cu ei. Interesantă situaţie – când vine vorba de relaţiile personale lucrurile stau altfel decât atunci când apreciem impersonal. Dar nu asta este cel mai năstruşnic lucru, mai curios este că fiecare în parte are atât „probe” în favoarea opiniei sale despre alţii, cât şi „argumente” că alţii nu au dreptate atunci când îşi fac aprecierile sale. Frumos – aproape schizofrenic!
Din păcate această caracteristică abstractă a conştiinţei noastre colective produce rezultate foarte concrete şi dureroase. Formula care se configurează în mintea omului e tare simplă: dacă „ei” (ceilalţi, necunoscuţi de mine) sunt, oricum, răi, corupţi şi hrăpăreţi, atunci „eu” sunt îndreptăţit să mă comport corespunzător – să fur, să mint, să „rup” şi să bag ţepe. În consecinţa suntem prinşi toţi într-o horă (să nu adaoge nimeni „călugărească!”), în care, pardon, ne tragem pe ţeapă unii pe alţii. Cu asta ne îndeletnicim, iar în restul timpului, acuzăm şi justificăm. Acuzăm pe alţii că sunt aşa de stricaţi, şi ne justificăm pentru ceea ce le-am făcut. Alţii, între timp, fac exact acelaşi lucru.
Cum vă place tabloul? De acord, este puţin tras de păr, chiar hiperbolizat pentru expresivitate, dar contururile sunt corecte.
Mai este ceva de adăugat. De fapt, noi nu realizăm că suntem angajaţi într-un joc cu suma zero. Setările sociale prezintă acest circuit vicios drept o provocare a supravieţuirii – fiecare concurează cu fiecare şi cu toţi împreună. Contabilizăm biruinţele şi ratările rezultate din această competiţie, încercând să ne edificăm personalitatea pe contul altora. Filozofia e tare simplă, să dai mai multe ţepe decât să iei.
În fond aceiaşi regulă guvernează şi restul lumii, diferenţa este că noi suntem puţini, „flămânzi”, frustraţi şi ignoranţi din cauza asta concurenţa noastră are un aspect grotesc.
În loc de epilog un banc.
Doi gospodari s-au pornit la târg. Unul vede o grămadă de rahat şi hotărând să-şi bată joc de celălalt îi spune:
- Îţi dau 500 de lei dacă îl mănânci.
Acela fiind hapsân din fire acceptă şi îşi primeşte banii. Mergând mai departe fiecare se gândeşte în parte. Primul:
- Ce prost am fost că i-am dat 500 lei pe degeaba.
Al doilea:
- Ce nătărău sunt, el şi-a bătut joc de mine.
După o bucată de vreme al doilea vede altă grămadă de rahat şi hotărăşte să se răzbune propunându-i primului să o mănânce contra la suma de 500 lei. Acela accepta şi îşi primeşte banii înapoi.
Merg ei mai departe şi la un moment dat se opresc încremeniţi.
- Auzi bre, noi cu tine am mâncat rahat pe gratis.
