Fă-mă, Doamne, deputat!

 – Bre, Păcala, ce-ai face dacă ai găsi punga mea?

 – Apoi, m-aşi face şi eu boer, cucoane.

 

Cât se poate de trăit din greu! Poliţiştii rutieri te amendează, fiscul te „gruzeşte”, primarul îşi face mendrele cum vrea, dar tu stai ca un şoarec umilit şi aştepţi că poate ceva se schimbă. Însă nică nu se schimbă, iar timpul trece, părul se răreşte, potenţa scade şi viaţa se urăşte. Cu asta ai început tu să trăieşti, cu gândul că ai să devii sur, pleşuv, uitat, neînsemnat, sărac şi nefericit?! Asta nu-i viaţa! Eu vă spun! Trebuie să fie şi alta, doar cineva umblă cu jeepurile alea, că nici denumirile nu le ştiu, şi cineva trăieşte în palatele alea de pe lângă lac, că de vreai să te uiţi peste gard trebuie să ridici capul aşa de sus că-ţi faci luxaţie la coloana vertebrală.

Ziceţi că oamenii mari trăiesc acolo. Bogătaşii. Care sunt aştea? A, acei care au avut curaj, minte şi putere, aşa ziceţi voi. D-apoi, noi ceilalţi vreo 3 mil. ce nu am avut nică?! Nici curaj,  nici minte, nici putere?! A, ziceţi că noroc nu am avut. Aici nu ştiu. Norocul, moldoveanul la ratat din start – „el era dus la lucru”. Numai cu jelea a rămas şi „mioriţă”.

Ziceţi că judecătorii, guvernaţii, deputaţii, procurorii şi deputaţii s-au ascuns după gardurile ogrăzilor din Valea Morilor. Nu ştiu. Mai ştiu vreo doi care trăiesc şi la bloc. Probabil, şi la ei „norocul” alege aleatoriu. Să nu supărăm pe ei, fac şi ei ce pot: şi copii au de crescut, şi amante de întreţinut, şi la urma-urmei „viaţa-i una”.

Am stat şi mi-am frământat capul – nu se poate aşa mai departe – toţi grăiesc de fericire, iar eu nici măcar definiţia termenului nu o ştiu, mite să mai simt starea asta. Ei, da pentru că „dacă stai îţi stă numai norocul”, o idee mi-a venit în cap şi am ticluit un plan de acţiuni; ştiţi cum e moda acum – strategie, apoi plan de acţiuni, apoi plan de acţiuni concret de implementare a planului de acţiuni şi aşa mai departe.

Bogătaş, tip businessman, nu mă pot face, cel puţin pornind de la starea în care mă aflu. Procuror/judecător/guvernant tot nu prea are rost, totuşi trebuie ceva mai vânzoleşti pe la lucru. Apoi, banii ca să vină trebuie să te „învârteşti” – să ştii cum să iei mită şi să faci figuri şi dacă nu ai luat nici odată, poţi să o dai şi în bară. Nu asta este o cale lungă. Timp este puţin şi din cauza asta eu vreau pe scurtătură – shortcut cum e în vogă la noi.

Unica soluţie (vă rog să nu luaţi în nume de rău cuvântul asta, faptul că cineva l-a folosit pentru scopul său nu compromite cuvântul ca atare), care am socotit-o eu potrivită pentru a mă face boier (vorba lui Păcală) e să mă fac deputat. Şi vă spun de ce. Ecuaţia e tare simplă: avantajele maxime, responsabilităţi o… brânză, cale de realizare relativ uşoară. Adică, coraportul dintre cost-rezultat-timp este cel mai potrivit.

Să începem cu obligaţiunile. Cine ştie ce obligaţiuni are un parlamentar? Numai hai aşa, pe bune, fără figuri de genul, că este ales de  popor pentru a-l servi pe acesta şi  reprezintă prima putere în stat, puterea legislativă, că elaborează legi, şi restul de bla-bla-bla. Mai întreb încă odată – ce obligaţiuni are un deputat? Nu ştiţi. Staţi că vă spun eu. Deschidem legea. Aşa, în Constituţie nu scrie nimic  despre obligaţiunile deputaţilor. Căutăm mai departe. Evrica! – Legea cu privire la statutul deputatului în Parlament, dacă va interesează e din 07.04.94 nr. 94 şi a fost modificată şi răsmodificată.

Ce ne spune nouă legea? Uimitor! Ia vedeţi, s-a dovedit că deputatul e obligat să respecte cu stricteţe (!) Constituţia, legile şi normele etice şi morale (art. 15)! Da, asta-i o povară grea, mai ales „normele etice şi morale” (apropo, cine ştie cu ce se deosebesc normele morale de cele etice?). În fiecare zi trebuie să-ţi pui întrebarea: da respect eu oare „normele morale şi etice”? Ca să vă liniştesc, aceleaşi obligaţiuni le avem noi toţi, nedeputaţii, aşa că, nu vă faceţi griji, mai ales că treaba cu „etica şi morala” tare-i neclară. Plus, deputatul are imunitate şi nimeni nu poate să-l învinuiască de nerespectarea legii, până ceilalţi deputaţi nu dau voie, iar aştea-s de-a noştri, nu! Chiar dacă vreun stat străin şi te mai condamnă pentru vreo crimă săvârşită acolo (intrigi ale răuvoitorilor), stai calm, că eşti sub protecţia Constituţiei Ţării Moldave.

Ce mai trebui să facă deputatul? Deputatul este dator să fie demn de încrederea alegătorilor, să contribuie prin exemplul personal la întărirea disciplinei de stat, la îndeplinirea obligaţiilor civice, la asigurarea drepturilor omului şi la respectarea legislaţiei (tot art. 15). Uhhh! Poezie curata! Disciplină de stat, poate disciplină de şezut şi de dormit pe scaun! Încrederea alegătorilor! Obligaţiuni civice! Şi iarăşi respectarea legislaţiei! Dragii mei, dapoi eu asta pot face uşor! Numai nu-mi spuneţi că voi tot, că ne facem concurenţi.

Iată am găsit o obligaţiune care deranjează puţin – deputatul este obligat să participe la şedinţele Parlamentului (art. 16). Ei ce să-i faci dacă trebuie, atunci trebuie, la urma urmei câte şedinţe au loc – una două pe săptămână în cel mai rău caz. Şi ce se întâmplă dacă nu te duci? Nimic. Iată comuniştii cu anii nu vin, şi ce?! Pe de altă parte, participarea la şedinţe e un lucru mare – vorbeşti de la tribună, critici, afirmi, te arăţi în toată splendoarea. Ai luat cuvânt şi ai făcut o declaraţie patetică chemând poporul la luptă cu… răul: vocea ta aidoma buciumului, ochii scântei de lavă, inima clopot strămoşesc! Ah, ce senzaţie! Aici e viaţa!  Cum vreai să profiţi de statutul de deputat dacă nu făcând figuri prin Parlament. Aşa că eu de loc nu privesc treaba asta ca o povară.

Totuşi care este parte grea a lucrului de deputat? Hmmm… Asta nu-i prevăzut în lege, unicul lucru „greu” este că trebuie să votezi cu fracţiunea ta, şi în cazul în care partidul te împinge, să ieşi cu diferite aiureli la tribună, ceea ce ar pute să compromită anumite interese personale. Dar, care-i treaba, dacă votul e secret nimeni nu te ştie, şi la o adică poţi să te declari şi independent, atunci partidul n-are decât să-ţi sufle în borş. Stai independent şi le arăţi limba la toţi. Important ca în patru ani să-ţi hotărăşti chestiile.

Aţi văzut ce slujbă e deputăţia – frumuseţe nu alta! Vreţi să spuneţi – că mai estre scrisul legilor! Hai, s-o lăsăm cu naivitatea. Ce voi chiar credeţi că deputaţii scriu legile! Terminaţi prostia! Majoritatea din ei nici proiectele deja scrise nu le citesc; le spune fracţiunea asta votăm, iar asta nu votăm şi gata. Iar dacă eşti în opoziţie, în genere votezi „nu” by default şi gata! Apropo, să fii în opoziţie e trăsnet! Fiecare interjecţie a majorităţii e prilej să te arăţi în toată anvergura, cine are fantezie şi tupeu (măcar tupeu) acolo e locul.

Cu obligaţiile ne-am lămurit, acum beneficiile. Ştiţi ce, suntem toţi oameni cu scaun la cap şi nu vom mai pierde timp pentru a reitera banalităţi. Toată lumea ştie ce avantaje are alesul poporului: salariu, pensie, apartament, maşină de la preşedinte de comisie în sus, etc.. Dar ştiţi voi că deputatul poate cere de la orice organ de stat, instituţie publică sau chiar organizaţie obştească informaţii şi acestea sunt obligate să o prezinte, atenţie! „fără concordanţe şi permisiuni suplimentare” (art.21). A, cum vă pare?! Da dreptul de a vizita şi oricare organ de stat şi instituţie publică? Mai este şi cererea explicaţiilor de la orice conducător al unei instituţii publice (art.20). Sunt multe lucruri tare utile, dacă examinezi mai atent. Chiar şi aceiaşi iniţiativă legislativă. Apropo, cândva prin anii 90 tare buni bani se mai făceau pe tema asta. Acum, de la Voronin încoace, toţi s-au molipsit de boala disciplinei de partid şi nu prea îţi dau voie să mai bagi de sine stătător  câte un proiectaş de lege, sa măi faci şi tu o capică de cheltuială. Ei dar nu va faceţi griji, se rezolvă şi asta, doar să ştii cum să tragi sforile.

Să nu uităm că statul de deputat mai aduce şi beneficii nestatuate de lege: relaţii, influenţe, uşi, „ferestre”. Şi la urma toată, doar titlul de Parlamentar e suficient – ajungi la bătrâneţe şi nu ai  trăit în zădar. Nepoţilor ai ce le povesti: „Apoi dragii moşului pe vremea când eu eram în Parlamentul ţării…”.

Cu obligaţiunile şi avantajele ne-am lămurit, mai bine zis eram lămuriţi din start – că nu am descoperit eu nici o Americă acum, doar am trecut în revistă ceea ce ştie fiecare. Problema (sau în limbaj tehnologic contemporan „provocarea”) cea mare e cum să te faci deputat. Am eu câteva gânduri şi mă împart cu voi, numai să nu spuneţi secretul nimănui.

Sunt câteva filiere pe care se poate ajunge în Parlament. Banii îi dăm din start într-o parte – pur şi simplu nu-i avem. Cunoştinţe extraordinare – tot nu. Vizibilitatea publică este unica posibilitate ce este la îndemână.  Din start, de unul singur nu răzbaţi acolo – prea deosebită personalitate trebuie să fii ca să poţi merge drept candidat independent, nu-s de ăştea. Trebuie să aderi la un partid, însă aceasta nu este de ajuns, trebuie să devii necesar acestui partid, anume datorită faptului că eşti recunoscut de toată lumea. Dar nu pur şi simplu recunoscut, să şi Maia Laguta este recunoscută, dar numele tău să plieze pe aşteptările neconştientizate ale oamenilor: „da, trebu să şii ghini odată şi odată”!

Nu ştiu cum voi, dar idea de a construi un partid eu am rebutat-o de la bun început. E costisitoare şi anevoioasă calea asta: echipă, buget, activităţi de propagare a imaginii. Plus, arena politică e suprapopulată cu diferite orătănii  care au reuşit să breveteze aproape toate brandurile sexapile: şi credinţa e deja privatizată şi patriotismul, democraţia, comunismul, liberalismul etc. etc. etc.În consecinţa inflaţia „valorilor eterne”.

Aparent, o variantă care merită examinare ar fi să te infiltrez într-un partid ca mai apoi să-l remodelez cum îţi trebuie, dar, iarăşi, banii ne dau de sminteală. Că nu ne putem compara cu Domnii Plahotnic sau Şelin,  de fapt, ei nu s-au „infiltrat” dar au cumpărat. Oricum, remodelarea unui partid, deşi e o treabă mai uşoară decât crearea, totuna e complicată pentru un „solo-practitioner”.

Ca să ajungi sus trebuie să propui ceva inedit şi captivant. Ceva care ar interesa cumpărătorii de imagini din partidele de prima linie. Să vă spun pe ascuns, problema partidelor din liga superioara este oboseala electoratului, din cauza asta ei permanent au nevoie de „chipuri fragede”, persoane-imagini care ar putea să sensibilizeze strunele subconştientului colectiv nevalorificate la moment. Să ne aducem aminte cât de dibaci a procedat Domnul Filat când a compilat echipa: Alexandru Tanase – avocat cu renume, charismă ţinută, vehemenţă; Vitalie Nagachevshi – drepturile omuliu, CEDO, verticalitate; Vlad Veaceslav Ioniţă – abureală complicată, eshatologie, ONGistica;  Miahai Godea – credibilitate, sufletism, ştiinţă, etc. Nu ştiu cum voi, dar eu aveam senzaţia acută că privesc o farsă construită după modelul filmului lui Akira Kurosawa „Cei Şapte Samurai”. PPCDul a încercat să speculeze cu aceiaşi matrice – „cei şapte magnifici” – numai că protagoniştii erau nişte figuri invizibile, plus, brandul (PPCD) era compromis de manevrele din 2005.

Unde sunt acum „feţele” PLDMului? S-au şifonat. Doamne fereşte! mâine de o alegere PLDMul e în belea. Nu are cu ce sta în faţa oamenilor. Acum e momentul potrivit. Acum piaţa e prielnică. Plăcile tectonice ale configuraţiilor de puteri s-au urnit din loc şi se poate de profitat enorm din treaba asta.

Băieţi aici mă opresc. Nu de atâta că mă zgârcesc să vă vând formula accederii (frumos cuvânt, nu!)   în Parlament. Cine are Internet e de ajuns să dea search la „tehnologii de promovare socială” şi numaidecât va găsi ceva. Pur şi simplu am scris cu mult prea mult decât ar trebui sa aibă un blog. Am încălcat toate exigenţele pentru un post vizibil şi nu voi avea destule afişări, iar cu ce trăieşte un bloger dacă nu cu afişări!

Dacă cineva a ajuns să citească până aici e tare de fire.