“Mai, şi di mari idioţi îs tăţi!”
Da de ne-am alipi odată! La cine? Da măcar la cineva, la Elveţia, deo vorbă, al douăzeci şi câtălea canton? Patrulea sau şaptelea? Nu contează. Da ce? Elveţia oricum e confederaţie. Nu ne vor lua? Da, asta-i problemă. Nu o să dorească, la ce le-am trebui!?
Atunci poate ne alipim Europei, adică ne integrăm şi noi cumva, acolo, pe lângă Grecia, Italia, Irlanda? Da le arde lor acum de noi? Şi, în genere, ce va fi mâine…
România? Hei, staţi nu-mi săriţi în cap, grăim şi noi – discuţie civilizată, nu ? Aud un cor de voci virtuale şi văd un torent de ochi zvăpăiaţi – „dapu suntem moldoveni şi punctum”. Da, aici e greu să ne lămurim – aşa-i cu fraţii care s-au separat în copilărie, fiecare cu ale lui. Deşi, Germania s-o lămurit. Iată dacă România ar fi aşa ca Germania (aici trebuie numaidecât un oftat adânc), apoi era altă mâncare de peşte.
Da, poate să ne întoarcem înapoi la gaz, petrol şi întinsurile mănoase ale Siberiei de est? Da ce, oricum o parte din ţară într-un fel este deja în Rusia. E frig în Siberia şi ruşilor le trebuim decât ca un pion în jocul lor geopolitic? De acord. Dar gazul? Ei, cu gazul e „напряженкэ” în toată lumea. Mâine-poimâine se epuizează resursele şi atunci… Mai este şi exemplul Belarus – frate, frate, dar vorba ceea, brânza-i cu bani.
Parcă am enumerat toate variantele, nu? Corect, mai este şi autosuficienţa statului moldav Republica Moldova. Ia să vedem. Apropo, cum e mai bine să spunem „la noi în ţară” sau „la noi în republică”? Că toţi, începând de la vânzătorii din piaţa centrală până la jurnalişti şi politicieni, folosesc apelativul „republică”, parcă nu le se învârte limba să zică „ţară”. Poate, ca nu cumva să apară vreo asociere cu ţara românească? Sau poate la nivel subconştient noi nu identificăm teritoriul pe care sălăşluim cu o ţara adevărată. Ne-am deprins de pe timpul URSS să ne vedem drept parte a „ceva” şi aşa trăim mai departe? Ca un copil complexat tânjim după puterea cuiva care ar putea să ne degreveze de noi înşine?
Ei bun, definirea constituentelor subconştiinţei noastre colective este un subiect cu o structură complicată, să-l lăsăm în pace, că ne apucă jelea. Doar imaginaţi-vă pe o clipă cum ar suna dacă Olandezii ar spune „la noi în monarhie”. V-aţi imaginat? Că despre asta-i vorba, or „republica” este termenul care exprimă forma de guvernare – „res publica”, adică „lucru public”, sau cu alte cuvinte „afacerea tuturor”. Poate asta noi avem în vedere când spunem la noi în republică – la noi în „afacere”?
Dar să ne întoarcem la autosuficienţă. Cu asta la noi e grav, chiar suntem în belea, eu aşi spune. Sau greşesc? Poate avem infrastructură economică şi industrie?! Poate tradiţii tehnologice?! Sau suntem un paradis al taxelor – „veniţi, băieţi, şi parcaţi-vă capitalurile că pe noi nu interesează cum le-aţi obţinut”?! Agricultură avansată?! Avem noi ceva, în genere? Aud câteva voci slabe – „oameni buni, harnici şi ospitalieri”. He-he, fraţilor, tot mai corcolim mitul sovietic. Ne învelim în el aidoma unui boschetar într-un palton vechi. Oameni, noi mai avem, încă. Dar, nu avem un gând comun privitor la ce facem şi cum facem.
Eu trăiesc o senzaţie acută că teritoriul asta este scos la mezat, metaforic vorbind. Cei care s-au dezmeticit mai de cu vreme, au reuşit să pună prin buzunare şi acum se îngrijesc cum să plaseze mai reuşit progeniturile şi banii. Iar viaţa publică e o farsă răsuflată şi nimeni, deja, nu se mai îngrijeşte să-şi machieze intenţiile mercantile. Îmi veţi reproşa că aşa e firea omului, el este egoist ab initio. Da, aşa e. Orice face omul, face pentru că-i trebuie lui, chiar şi atunci când face un bine altcuiva. Toată buba că noi ne-am prăbuşit într-o stare de indiferenţă faţa frumos, în sensul cel mai larg al cuvântului (să mi se ierte patosul). Motivaţiile noastre sunt terestre, e şi firesc să fie aşa, or una din principalele necesităţi este nesatisfăcută – siguranţa. Nesiguri suntem – oare ce-o să fie mâine? Şi cărăbănim tot ce putem în ograda – „amu, că şine ştie şi-o şi”! „Las’ că după asta m-oi face inteligent” – cam asta-i filosofia.
Sau poate nu-i corect? Poate aşa e momentul, am adunat prea multe frustrări şi nu le putem rezolva? Poate. Dar, cine are să ne rezolve nouă problemele şi nevoile noastre? Cine are să dezbaiere de complexele în care ne-am înglodat? Întrebarea nu e retorică. Politicienii ne irită, pe businessmani îi urâm, judecătorii sunt aiurea, iar noi stăm supăraţi pe toată lumea şi aşteptăm, exact ca mireasa din banc: „poate vine şi ne salvează (acesta e un eufemism) cineva”. Dacă n-o să terminăm cu supărarea şi grămăditul la turtă, până la urmă o să vină cineva şi precis că o să ne frece.
