Cu trollingul prin blogging. Sau cum să-ţi menţii self-esteemul pe gratis

Trolling: being a prick on the internet because you can.

(Definiţia data de http://www.urbandictionary.com/define.php?term=trolling)

Totuşi îs bravo americanii ăştia, într-un fel. Pentru toate mărunţişurile au inventat termeni, explicaţii şi chiar ştiinţe întregi. Iată şi pentru aşa un lucru „bun” cum ar fi huliganismul virtual au  creat un termen special – trolling.

Cuvântul ca atare e frumos – ce alternanţă a consoanelor! Puţin derutează auzul  moldoveanului „ling”ul de la capăt, dar ne deprindem câte oleacă.

Acum, deoarece avem şi titlu, suntem aproape legiferaţi. Dacă înainte puteai să fii numit tâmpit, obscen, om lipsit de simţul frumosului, frustrat, şi chiar psihopat, acum deja eşti înmatriculat “decent” în „cohorta celor care au treabă pe net” – „acesta face trolling”. Adică este om cu o anumită ocupaţie –  nu aşa, de-a bătutu câmpilor.

Ce nevoie îl împinge pe om să iasă în spaţiul virtual şi să înceapă a scuipa la dreapta şi la stânga? Mai înainte mă gândeam că dacă te mănâncă pumnii, apoi uite cât loc  pentru asta este: începând cu piaţa centrală şi  barurile de noapte şi terminând cu un club de arte marţiale. La o adică poţi să te iei de altul şi în transportul public, te-ai apropiat de primul om care ţi-a venit în cale  şi i-ai spus cât de tare îţi este ţie în pix că el trăieşte pe lumea asta. Simplu, nu? Tu îl provoci. El, fie îţi răspunde şi tu  îl pui la punct, fie nu răspunde şi tu pleci triumfător mai departe – „încă pe unul l-am aplecat, extaz!”

Ce nu e bună metoda?  Poţi să dai de belea? Apoi alege şi tu unul, aşa, cu vreo 20 de kile mai uşor, unul mai prizărit şi slab. Tot nu merge? Straniu. Pe net poţi să-l trimiţi şi să-l scoţi pe oricare, iar aici nu? De ce oare? Trebuie să fie o explicaţie. Inteligenţa nu-ţi permite? Nu eşti bădăran? Asta-i bună!

Sau poate eu greşesc, poate „trollii” se urăsc la lume ca …trebuie cineva să se urască? Un fel element malefic necesar – „nu vă relaxaţi că veţi fi sancţionaţi”! Nu ştiu.

Dar să vorbim puţin despre comentarii mai la general.

În orice societate cât de nevirtuală ar fi aceasta întotdeauna au existat mecanisme prin care omul putea să-şi refuleze nemulţumirea şi să degajeze din aiureala ce-i bântuie sufletul. Dar mite într-o lume virtuală! Stai sub protecţia anonimatului şi te distrezi copios. Ţi-ai deschis calculatorul, ţi-ai turnat cafea şi avante! Cald, linişte, muzică – de-o plăcere!

Dar lăsând gluma la o parte, de ce, oamenii, comentează pe net. De ce scriu bloguri îi clar – „hei, eu sunt aici, tare vajnic şi nujnik!” Dar se  comentează,oare,  tot din cauza aceasta – să se „proiemineze”?  Dacă e aşa, atunci de ce o fac sub protecţia anonimatului? Veţi spune că nu toţi. Într-adevăr, nu toţi, însă internetul depersonalizează comunicarea şi chiar de comentatorul se identifică, totuna el este departe.

Am să spun o banalitate –  noi comentăm deoarece ceva din mesajul sau (sic!) personalitatea autorului „rezonează” cu vreo faţetă a orgoliului nostru (orgoliu, în sens larg). Lecturând noi inconştient trăim o relatie cu realitate ce o “propune” autorul, în consecinţă Eul “cere” o repoziţionare, or informaţia nouă este o provocare pentru valoarea persoanală.

Părerea individului despre sine se formează din cele ce reflectă mediul social. Şi dacă înainte, până la apariţia rele-radio şi mai ales internetului, lucrurile erau simple – „mahala îţi spunea cine eşti”. Acum toate ce se produc în lumea asta se referă la individ deoarece el “ştie că asta este pe lume”. Mai bine zis, cele ce se întâmplă  îl „afectează” în măsura în care acestea îi devin cunoscute. Informaţia fie confirmă fie compromite senzaţia de exclusivitate a individului, respectiv, el reacţionează. Fie “atacă” fie se bate cu pumnul în piept.

Dar de ce unii comentează iar alţii nu?  De ce unii comentează argumentat, alţii  aruncă emoţii, iar cineva emană scabrozităţi? Veţi spune că uneori nu te poţi reţine, or informaţia cere o sudalmă. Poate, dar cine este judecătorul cu autoritatea de a pune stigmatul – „ asta-i prostie”?!  Probabil, explicaţia este că reacţia  depinde de confidenţa persoanei în sine însuşi. Cine are nevoie de probe în favoarea EUlui  le adună cum poate, inclusiv „coborându-i” virtual pe alţii. Omul este stăpânul universului său, el administrează dovezile şi împarte judecăţile.

Care-i folosul comentariilor? (Prostească întrebare). Informaţie utilă comentariile  nu conţin. Cazuri foarte, dar foarte rare,  când completarea sau contrazicerea este argumentată. Bine, majoritatea  posturilor pe net nu sunt construite logic şi nu au mesaj coerent, respectiv, nu ai cum formula raţionamente închegate. Aşa este formatul blogului că trebuie să capteze, chiar scandalizeze. Dar, şi aici este un hotar, care îl vom numi convenţional: hotarul profitării emoţionale de pe seama altuia. Eu nu m-aşi apuca să definesc acest hotar, dar cred că fiecare îl simte. Mai ales acei care îl forţează, or acesta este şi scopul trollingului (câte odată şi blogingu ia forma de trolling) – să provoace emoţii neplăcute individului personalitatea căruia este „atacată”.

Să încercăm să catalogăm cumva comentariile după tipuri:

1. Comentarii cu substanţă. Acestea sunt rare. Pot fi pro sau contra, dar important că sunt susţinute cu argumente.
2. Comentarii – aplauze. Comentatorul se bucură că tu împărtăşeşti aceiaşi părerea ca şi el. Încă o probă în favoarea faptului că el este priceput.
3. Comentarii – completări nesemnificative. Comentatorul nuanţează un anumit aspect, în felul acesta afirmându-se drept cunoscător. El este „cu autorul”, dar, uite, mai este ceva ce autorul nu cunoaşte.
4. Comentarii – atac la persoana autorului. Aceste sunt de mai multe feluri: autorul e prost şi nu a dezvăluit tema; autorul e prost pentru că tema e proastă; autorul e prost pentru că el nu-mi place (din varii motive); autorul e prost pentru că toţi sunt proşti (asta e caz patologic şi se întâlneşte mai rar).
5. Comentarii – atac la alţi comentatori. Aici e clar: ai noştri versus alţii, sau „fuck you all”.
6. Comentarii – vânt pe costişă. Dă, spun şi eu ceva, mai ales că-i pe gratis (şi la propriu şi la figurat). Poate fi cu totul irelevant temei.

Orice clasificare trebuie să fie justificată de un scop operaţional şi să aibă un criteriu. Nu pretind că ar putea fi utilă la ceva. Sper însă că am respectat criteriul –  relevanţa la mesaj.

Mai este şi trolling „profesionist”, atunci când individul pe contul acestei  „activităţii” îşi compensează substanţial fisurile orgoliului şi menţine self-estim la nivelul confortabil. Dacă ne uităm în definiţia data de urbandictionary (în epigraf), vom vedea că, de fapt, cuvântul cheie nu este „prick”, ci  „can”.  De ce mă port aşa? Pentru că eu aşa POT. Dacă pot, înseamnă că sunt „puternic” – iluzia puterii, prin „subordonarea” virtuală a altuia. (ghilemele exprimă ironie în cazul dat) Nu contează  că poate nimeni nici odată nu va citi aceste comentarii, mai ales destinatarul, după cum nu contează că destinatarul poate fi   superior indiferent faţă de atacuri.

Epilog

Blogingul este o chestie paradoxală in esenţă, nu se asemuieşte comunicării care o are „scriitorul pe hârtie” cu cititorul său. În spaţiul blogului cititorul este, cumva, prezent în realitatea scriitorului, contribuie la crearea mesajului şi prin atitudinea sa stimulează autorul. In acelaşi timp Internetul este o chestie absolut benevolă – nimeni nu poate să te oblige să intri şi să citeşti ce spune altul.  Dar o facem…

Vă spun pe şleau, sunt în dilemă. Am primit comentarii urâte şi ofensatoare, chiar simţeam un profil psihologic mutilat în spatele unor cuvinte. Acum nu ştiu ce să fac. Nu sunt fata mare să mă supăr şi înţeleg că oricare reacţie doar va valida intenţia „trollingăului” (cred că aceasta ar fi termenul), le-am neglijat. Dar o senzaţie neplăcută rămâne.

Mă gândesc poate să mă mulţumesc cu faptul că sunt vizitatori şi comentatori (dacă or mai fi), apriori considerând toate comentariile ca aplauze, fără a le mai citi. Oricum viaţa nu este ceea ce ni se întâmplă, dar ce credem noi despre cele care ni se întâmplă.