Dorința de simplitate

”Pentru ce așa de complicat?! Mai simplu!”

Recunoașteți vorbele? De unde vin? De peste tot. De la cârciumi, unde în pauzele dintre înghițitul berii și mestecatul cârnaților se dezbat opinii despre lume și viață. Și terminând cu tot felul de întruniri publice în care lumea este racolată la lupta (sau munca) pentru binele altora.  Recursul la simplitate este  universal, un fel de ”ultima ratio”  folosit ca remediu universal când nu mai ai ce spune. Lumea vrea simplu pentru că:  aici e drept pentru că e clar, iar acolo strâmb că nu am înțeles.

Aparent dorința de simplitate este justificată, avem chiar o mulțime de proverbe și fraze  celebre care ne împing să credem așa. Numai cât face expresia lui Newton ” adevărul se găseşte întotdeauna în simplitate, şi nu în multiplicitatea şi confuzia lucrurilor” sau celebra regulă a  ”briciului lui Occam”. Dar lăsând la o parte discuția despre speculațiile contextuale care însoțesc oricare expresie consacrată și încercând să pătrundem în substanță trebuie să confruntăm o suită întreagă de întrebări ce se ivesc după euforia aderării la ”autoritatea” altora.  O listă tentativă ar fi:

E posibilă cunoașterea la modul simplu, adică, fără lecturi abundente, frământări, căutări, ezitări și greșeli – așa, cu titlu gratuit, ca mana cerească?  Cunoaștere fără o doză de îndoială permanentă  (sănătoasă) în tot și în toate? Ce înseamnă ”simplu”? Distingem noi corect hotarul între simplu și simplist?  Sau poate problema trebuie pusă altfel – are oare omul nevoie de cunoaștere ca atare? Poate cunoașterea nu este scopul, ci doar instrument (unul din instrumente) pentru altceva?  Nu este, de fapt, un altceva ce urmărește individul, iar simplitatea apare doar drept pretext?  La general vorbind, de unde vine nevoia de simplitate?

”Idea simplității” își trage obârșia din dorința firească a omului de a  reduce/renunța.  Dorința de a închide totul într-o lume presupus-ideală, o lume în care lucrurile și-ar înceta iureșul schimbării.   În decursul timpului au fost făcute nenumărate tentative de a închide ”adevărul”, de al ferica într-un hotar  după care nu se calcă pentru că acolo e ”răul”.  Fundamentalismul de tot soiul tind spre astfel de stări.

Nu vă aduce aminte de nimic? Mie mi-a venit în gând Boko Haram, gruparea musulmană din Nigeria, care luptă sălbăticesc împotriva educației și cunoașterii, învinuind cărturăria de toate păcatele (boko vine de la englezescul book, iar haram înseamnă păcat, rău ).  La finalitatea extremă a dorinței de simplitate stă acest ”Boko haram”, iar la alt capăt luminează genialitatea absolută, unde întrebarea și răspunsul converg într-un tot întreg. Calea Boko Haram este una falită. Calea cunoașterii este nesfârșită, și astfel ideală.

De câte ori fiecare din noi a simțit durerea propriei incompetențe! Enunță cineva o idee necunoscută, folosește un cuvânt sau o explicație neînțeleasă și tu te prinzi cu gândul că ești depășit. Ce faci? Trei soluții. Prima, o lași să treacă – ”mă rog, se mai întâmplă”! A doua, treci în registrul defensiv – ”duceți-vă naibii cu chestiile voastre,  nu înțeleg înseamnă că nu-i corect”! Al treilea –  ”ia să rețin subiectul, poate mă documentez să văd care-i treaba”!

Care este cea mai frecventă tactică? Cred că a doua. De ce? Pentru că cel mai imediat confort psihologic îl asigură ”coborârea” interlocutorului (negarea mesajului)  și restabilirea ”echilibrului” interior. Oricum ”eu” sunt ”buricul lumii” și pentru asta am nevoie de așa un  fel de administrare a informației  care mi-ar asigura această senzație.

Acum apare întrebare firească de ce nu varianta a treia? De ce nu căutarea răspunsurilor pe cont propriu –  să fiu pregătit și pentru alte ocazii? Complicată întrebare. Foarte bine ilustrează această situație legenda despre Aristotel și hetaeră (un fel de curtezană în Grecia antică). Cică, se plimba odată filozoful cu ucenici săi prin parc, caci așa ținea el lecțiile, și întâlnește o hetaeră. Femeia îi spune –  ”uite, e mare treabă înțelepciunea asta care o dai, dar e de ajuns să dau eu din deget și ei toți mă va urma”.  La care Aristotel îi răspunde cam în felul următor – ”e firesc să fie așa, or drumul tău e ușor, el duce în jos, iar al meu e greu, eu le propun să urce”.

Dacă vreți să avansăm mai departe, ar trebui să ne punem un șir de întrebări – ”care este cauză acestei preferințe, de ce alegerea este  setată astfel,  de ce plăcere aduce coborârea dar nu urcarea, cum definim plăcerea”? Cine vrea poate să o facă pe cont propriu, eu doar am sa menționez că punct de pornire că animalul ce se află în siguranță, sătul și fără nevoi de procreare ca regulă doarme.

Se pare că aici ar trebui pus punctul și de terminat vorba despre dorința de simplitate, or e clar că în multe cazuri referința la simplitate este un mod apărare a leziunii de orgoliu. Iar oamenii fac confuzie între esența ( infinit de complexă) și formă care trebuie să satisfacă niște rigori de accesibilitate. Lucrurile  pot fi simple doar la suprafață, sau mai bine zis la ”interfață”. La fel cum un telefon celular nu este simplu (ca tehnologie), dar el poate avea un mod de operare simplă. Pentru aceasta există a fost inventat conceptul ”user friendly”.

Dar dacă ne oprim aici nu lămurim situația celor care caută să fie simplu. Problema eu o vad în confuzia de termeni, anume între ”simplu” și ”corect”. Ceea ce este simplu poate fi sau poate nu fi ”corect”, iar ceea ce e corect nu numaidecât să fie” simplu”.  Mai este și claritatea, cu acesta e și mai complicat. Ceea ce e clar pentru un profesor universitar nu este clar pentru un instalator și invers câte odată.

Claritatea vine dacă este îndeplinită cel puțin una din condiții. Sau vorbitorul posedă arta de a expune lucrurile în felul ca interlocutorul (auditoriul) să pătrundă în mesaj sau ascultătorul are o gândire structurată bine și un simț al discernământului, care-i permite să aleagă grâul de neghină.

În mod normal că aceasta depinde de ”cui îi trebuie”. Dacă mie îmi trebuie să fie înțeles mă îngrijesc ca mesajul să fie formulat astfel că să ajungă la destinație. Dar dacă eu vreau să pătrund în adevăratele motive ale altuia, atunci eu triez foarte precaut ceea ce vine de acolo. Să zicem vorbește un politician la televizor, ce fac eu cu spusele lui? Le arunc la gunoi? Le iau în râs, sau încep ale procesa pentru a ajunge la un anumit ”ceva”? Bine, acest ”ceva” depinde de nivelul de cunoștințe și abilități analitice, dar oricum după fiecare efort intelectual acest ”ceva” va fi mai avansat. Important e să nu crezi că, iată, adevărul ți-am venit în sfârșit.

”Adevărul” este un proces de cunoaștere și nicidecum o stare faptică. Convențional poți să vorbești despre adevăr doar în termeni relativi – corespunde sau nu o anumită informație anumitor măsurări. Dar și aceasta trebuie luată în cont doar provizoriu cu titlu de verificare (permanentă).

Pentru că nimeni nu vrea să trăiască ca în Niger (Sudanul tot e bună referință) și nici unul din oamenii teferi nu vrea să se declare zeitate (deși, poate, se vede), nu ne rămâne să ne târâm zi de zi și să roadem din roca înțelegerii.

 

Cu trollingul prin blogging. Sau cum să-ţi menţii self-esteemul pe gratis

Trolling: being a prick on the internet because you can.

(Definiţia data de http://www.urbandictionary.com/define.php?term=trolling)

Totuşi îs bravo americanii ăştia, într-un fel. Pentru toate mărunţişurile au inventat termeni, explicaţii şi chiar ştiinţe întregi. Iată şi pentru aşa un lucru „bun” cum ar fi huliganismul virtual au  creat un termen special – trolling.

Cuvântul ca atare e frumos – ce alternanţă a consoanelor! Puţin derutează auzul  moldoveanului „ling”ul de la capăt, dar ne deprindem câte oleacă.

Acum, deoarece avem şi titlu, suntem aproape legiferaţi. Dacă înainte puteai să fii numit tâmpit, obscen, om lipsit de simţul frumosului, frustrat, şi chiar psihopat, acum deja eşti înmatriculat „decent” în „cohorta celor care au treabă pe net” – „acesta face trolling”. Adică este om cu o anumită ocupaţie –  nu aşa, de-a bătutu câmpilor.

Ce nevoie îl împinge pe om să iasă în spaţiul virtual şi să înceapă a scuipa la dreapta şi la stânga? Mai înainte mă gândeam că dacă te mănâncă pumnii, apoi uite cât loc  pentru asta este: începând cu piaţa centrală şi  barurile de noapte şi terminând cu un club de arte marţiale. La o adică poţi să te iei de altul şi în transportul public, te-ai apropiat de primul om care ţi-a venit în cale  şi i-ai spus cât de tare îţi este ţie în pix că el trăieşte pe lumea asta. Simplu, nu? Tu îl provoci. El, fie îţi răspunde şi tu  îl pui la punct, fie nu răspunde şi tu pleci triumfător mai departe – „încă pe unul l-am aplecat, extaz!”

Ce nu e bună metoda?  Poţi să dai de belea? Apoi alege şi tu unul, aşa, cu vreo 20 de kile mai uşor, unul mai prizărit şi slab. Tot nu merge? Straniu. Pe net poţi să-l trimiţi şi să-l scoţi pe oricare, iar aici nu? De ce oare? Trebuie să fie o explicaţie. Inteligenţa nu-ţi permite? Nu eşti bădăran? Asta-i bună!

Sau poate eu greşesc, poate „trollii” se urăsc la lume ca …trebuie cineva să se urască? Un fel element malefic necesar – „nu vă relaxaţi că veţi fi sancţionaţi”! Nu ştiu.

Dar să vorbim puţin despre comentarii mai la general.

În orice societate cât de nevirtuală ar fi aceasta întotdeauna au existat mecanisme prin care omul putea să-şi refuleze nemulţumirea şi să degajeze din aiureala ce-i bântuie sufletul. Dar mite într-o lume virtuală! Stai sub protecţia anonimatului şi te distrezi copios. Ţi-ai deschis calculatorul, ţi-ai turnat cafea şi avante! Cald, linişte, muzică – de-o plăcere!

Dar lăsând gluma la o parte, de ce, oamenii, comentează pe net. De ce scriu bloguri îi clar – „hei, eu sunt aici, tare vajnic şi nujnik!” Dar se  comentează,oare,  tot din cauza aceasta – să se „proiemineze”?  Dacă e aşa, atunci de ce o fac sub protecţia anonimatului? Veţi spune că nu toţi. Într-adevăr, nu toţi, însă internetul depersonalizează comunicarea şi chiar de comentatorul se identifică, totuna el este departe.

Am să spun o banalitate –  noi comentăm deoarece ceva din mesajul sau (sic!) personalitatea autorului „rezonează” cu vreo faţetă a orgoliului nostru (orgoliu, în sens larg). Lecturând noi inconştient trăim o relatie cu realitate ce o „propune” autorul, în consecinţă Eul „cere” o repoziţionare, or informaţia nouă este o provocare pentru valoarea persoanală.

Părerea individului despre sine se formează din cele ce reflectă mediul social. Şi dacă înainte, până la apariţia rele-radio şi mai ales internetului, lucrurile erau simple – „mahala îţi spunea cine eşti”. Acum toate ce se produc în lumea asta se referă la individ deoarece el „ştie că asta este pe lume”. Mai bine zis, cele ce se întâmplă  îl „afectează” în măsura în care acestea îi devin cunoscute. Informaţia fie confirmă fie compromite senzaţia de exclusivitate a individului, respectiv, el reacţionează. Fie „atacă” fie se bate cu pumnul în piept.

Dar de ce unii comentează iar alţii nu?  De ce unii comentează argumentat, alţii  aruncă emoţii, iar cineva emană scabrozităţi? Veţi spune că uneori nu te poţi reţine, or informaţia cere o sudalmă. Poate, dar cine este judecătorul cu autoritatea de a pune stigmatul – „ asta-i prostie”?!  Probabil, explicaţia este că reacţia  depinde de confidenţa persoanei în sine însuşi. Cine are nevoie de probe în favoarea EUlui  le adună cum poate, inclusiv „coborându-i” virtual pe alţii. Omul este stăpânul universului său, el administrează dovezile şi împarte judecăţile.

Care-i folosul comentariilor? (Prostească întrebare). Informaţie utilă comentariile  nu conţin. Cazuri foarte, dar foarte rare,  când completarea sau contrazicerea este argumentată. Bine, majoritatea  posturilor pe net nu sunt construite logic şi nu au mesaj coerent, respectiv, nu ai cum formula raţionamente închegate. Aşa este formatul blogului că trebuie să capteze, chiar scandalizeze. Dar, şi aici este un hotar, care îl vom numi convenţional: hotarul profitării emoţionale de pe seama altuia. Eu nu m-aşi apuca să definesc acest hotar, dar cred că fiecare îl simte. Mai ales acei care îl forţează, or acesta este şi scopul trollingului (câte odată şi blogingu ia forma de trolling) – să provoace emoţii neplăcute individului personalitatea căruia este „atacată”.

Să încercăm să catalogăm cumva comentariile după tipuri:

1. Comentarii cu substanţă. Acestea sunt rare. Pot fi pro sau contra, dar important că sunt susţinute cu argumente.
2. Comentarii – aplauze. Comentatorul se bucură că tu împărtăşeşti aceiaşi părerea ca şi el. Încă o probă în favoarea faptului că el este priceput.
3. Comentarii – completări nesemnificative. Comentatorul nuanţează un anumit aspect, în felul acesta afirmându-se drept cunoscător. El este „cu autorul”, dar, uite, mai este ceva ce autorul nu cunoaşte.
4. Comentarii – atac la persoana autorului. Aceste sunt de mai multe feluri: autorul e prost şi nu a dezvăluit tema; autorul e prost pentru că tema e proastă; autorul e prost pentru că el nu-mi place (din varii motive); autorul e prost pentru că toţi sunt proşti (asta e caz patologic şi se întâlneşte mai rar).
5. Comentarii – atac la alţi comentatori. Aici e clar: ai noştri versus alţii, sau „fuck you all”.
6. Comentarii – vânt pe costişă. Dă, spun şi eu ceva, mai ales că-i pe gratis (şi la propriu şi la figurat). Poate fi cu totul irelevant temei.

Orice clasificare trebuie să fie justificată de un scop operaţional şi să aibă un criteriu. Nu pretind că ar putea fi utilă la ceva. Sper însă că am respectat criteriul –  relevanţa la mesaj.

Mai este şi trolling „profesionist”, atunci când individul pe contul acestei  „activităţii” îşi compensează substanţial fisurile orgoliului şi menţine self-estim la nivelul confortabil. Dacă ne uităm în definiţia data de urbandictionary (în epigraf), vom vedea că, de fapt, cuvântul cheie nu este „prick”, ci  „can”.  De ce mă port aşa? Pentru că eu aşa POT. Dacă pot, înseamnă că sunt „puternic” – iluzia puterii, prin „subordonarea” virtuală a altuia. (ghilemele exprimă ironie în cazul dat) Nu contează  că poate nimeni nici odată nu va citi aceste comentarii, mai ales destinatarul, după cum nu contează că destinatarul poate fi   superior indiferent faţă de atacuri.

Epilog

Blogingul este o chestie paradoxală in esenţă, nu se asemuieşte comunicării care o are „scriitorul pe hârtie” cu cititorul său. În spaţiul blogului cititorul este, cumva, prezent în realitatea scriitorului, contribuie la crearea mesajului şi prin atitudinea sa stimulează autorul. In acelaşi timp Internetul este o chestie absolut benevolă – nimeni nu poate să te oblige să intri şi să citeşti ce spune altul.  Dar o facem…

Vă spun pe şleau, sunt în dilemă. Am primit comentarii urâte şi ofensatoare, chiar simţeam un profil psihologic mutilat în spatele unor cuvinte. Acum nu ştiu ce să fac. Nu sunt fata mare să mă supăr şi înţeleg că oricare reacţie doar va valida intenţia „trollingăului” (cred că aceasta ar fi termenul), le-am neglijat. Dar o senzaţie neplăcută rămâne.

Mă gândesc poate să mă mulţumesc cu faptul că sunt vizitatori şi comentatori (dacă or mai fi), apriori considerând toate comentariile ca aplauze, fără a le mai citi. Oricum viaţa nu este ceea ce ni se întâmplă, dar ce credem noi despre cele care ni se întâmplă. 

uRnire, moldoveni!

„Mai, şi di mari idioţi îs tăţi!”

Da de ne-am alipi odată! La cine? Da măcar la cineva, la Elveţia, deo vorbă, al douăzeci şi câtălea canton? Patrulea sau şaptelea? Nu contează.  Da ce? Elveţia oricum e confederaţie. Nu ne vor lua? Da, asta-i problemă. Nu o să dorească, la ce le-am trebui!?

Atunci poate ne alipim Europei, adică ne integrăm şi noi cumva, acolo, pe lângă Grecia, Italia, Irlanda? Da le arde lor acum de noi? Şi, în genere, ce va fi mâine…

România? Hei, staţi nu-mi săriţi în cap, grăim şi noi – discuţie civilizată, nu ? Aud un cor de voci virtuale şi văd un torent de ochi zvăpăiaţi – „dapu suntem moldoveni şi punctum”. Da, aici e greu să ne lămurim – aşa-i cu fraţii care s-au separat în copilărie, fiecare cu ale lui. Deşi, Germania s-o lămurit.  Iată dacă România ar fi aşa ca Germania (aici trebuie numaidecât un oftat adânc), apoi era altă mâncare de peşte.

Da, poate să ne întoarcem înapoi la gaz, petrol şi întinsurile mănoase ale Siberiei de est? Da ce, oricum o parte din ţară într-un fel este deja în Rusia. E frig în Siberia şi ruşilor le trebuim decât ca un pion în jocul lor geopolitic? De acord. Dar gazul? Ei, cu gazul e „напряженкэ” în toată lumea. Mâine-poimâine se epuizează resursele şi atunci… Mai este şi exemplul Belarus – frate, frate, dar vorba ceea, brânza-i cu bani.

Parcă am enumerat toate variantele, nu? Corect, mai este şi autosuficienţa statului moldav Republica Moldova. Ia să vedem. Apropo, cum e mai bine să spunem „la noi în ţară” sau „la noi în republică”? Că toţi, începând de la vânzătorii din piaţa centrală până la jurnalişti şi politicieni, folosesc apelativul „republică”, parcă nu le se învârte limba să zică „ţară”. Poate, ca nu cumva să apară vreo asociere cu ţara românească? Sau poate la nivel subconştient noi  nu identificăm teritoriul pe care sălăşluim cu o ţara adevărată. Ne-am deprins de pe timpul URSS să ne vedem drept parte a „ceva” şi aşa trăim mai departe? Ca un copil complexat tânjim după puterea cuiva care ar putea să ne degreveze de noi înşine?

Ei bun, definirea constituentelor subconştiinţei noastre colective este un subiect cu o structură complicată, să-l lăsăm în pace, că ne apucă jelea. Doar imaginaţi-vă pe o clipă cum ar suna dacă Olandezii ar spune „la noi în monarhie”. V-aţi imaginat? Că despre asta-i vorba, or „republica” este termenul care exprimă forma de guvernare – „res publica”, adică „lucru public”, sau cu alte cuvinte „afacerea tuturor”. Poate asta noi avem în vedere când spunem la noi în republică –  la noi în „afacere”?

Dar să ne întoarcem la autosuficienţă. Cu asta la noi e grav, chiar suntem în belea, eu aşi spune. Sau greşesc? Poate avem infrastructură economică şi industrie?! Poate tradiţii tehnologice?! Sau suntem un paradis al taxelor – „veniţi, băieţi, şi parcaţi-vă capitalurile că pe noi nu interesează cum le-aţi obţinut”?! Agricultură avansată?! Avem noi ceva, în genere? Aud câteva voci slabe – „oameni buni, harnici şi ospitalieri”. He-he, fraţilor, tot mai corcolim mitul sovietic. Ne învelim în el aidoma unui boschetar într-un palton vechi. Oameni, noi mai avem, încă. Dar, nu avem un gând comun privitor la ce facem şi cum facem.

Eu trăiesc o senzaţie acută că teritoriul asta este scos la mezat, metaforic vorbind. Cei care s-au dezmeticit mai de cu vreme, au reuşit să pună prin buzunare şi acum se îngrijesc cum să plaseze mai reuşit progeniturile şi banii. Iar viaţa publică e o farsă răsuflată şi nimeni, deja,  nu se mai  îngrijeşte să-şi machieze intenţiile mercantile. Îmi veţi reproşa că aşa e firea omului, el este egoist ab initio. Da, aşa e. Orice face omul, face pentru că-i trebuie lui, chiar şi atunci când face un bine altcuiva. Toată buba că noi ne-am prăbuşit într-o stare de indiferenţă faţa frumos, în sensul cel mai larg al cuvântului (să mi se ierte patosul). Motivaţiile noastre sunt terestre, e şi firesc să fie aşa, or una din principalele necesităţi este nesatisfăcută – siguranţa. Nesiguri suntem – oare ce-o să fie mâine? Şi cărăbănim tot ce putem în ograda – „amu, că şine ştie şi-o şi”! „Las’ că după asta m-oi face inteligent” – cam asta-i filosofia.

Sau poate nu-i corect? Poate aşa e momentul,  am adunat prea multe frustrări şi nu le putem rezolva? Poate. Dar, cine are să ne rezolve nouă problemele şi nevoile noastre? Cine are să dezbaiere de complexele în care ne-am înglodat? Întrebarea nu e retorică. Politicienii ne irită, pe businessmani îi urâm, judecătorii sunt aiurea, iar noi stăm supăraţi pe toată lumea şi aşteptăm, exact ca mireasa din banc: „poate vine şi ne salvează (acesta e un eufemism) cineva”. Dacă n-o să terminăm cu supărarea şi grămăditul la turtă, până la urmă  o să vină cineva şi precis că o să ne frece.

Fă-mă, Doamne, deputat!

 – Bre, Păcala, ce-ai face dacă ai găsi punga mea?

 – Apoi, m-aşi face şi eu boer, cucoane.

 

Cât se poate de trăit din greu! Poliţiştii rutieri te amendează, fiscul te „gruzeşte”, primarul îşi face mendrele cum vrea, dar tu stai ca un şoarec umilit şi aştepţi că poate ceva se schimbă. Însă nică nu se schimbă, iar timpul trece, părul se răreşte, potenţa scade şi viaţa se urăşte. Cu asta ai început tu să trăieşti, cu gândul că ai să devii sur, pleşuv, uitat, neînsemnat, sărac şi nefericit?! Asta nu-i viaţa! Eu vă spun! Trebuie să fie şi alta, doar cineva umblă cu jeepurile alea, că nici denumirile nu le ştiu, şi cineva trăieşte în palatele alea de pe lângă lac, că de vreai să te uiţi peste gard trebuie să ridici capul aşa de sus că-ţi faci luxaţie la coloana vertebrală.

Ziceţi că oamenii mari trăiesc acolo. Bogătaşii. Care sunt aştea? A, acei care au avut curaj, minte şi putere, aşa ziceţi voi. D-apoi, noi ceilalţi vreo 3 mil. ce nu am avut nică?! Nici curaj,  nici minte, nici putere?! A, ziceţi că noroc nu am avut. Aici nu ştiu. Norocul, moldoveanul la ratat din start – „el era dus la lucru”. Numai cu jelea a rămas şi „mioriţă”.

Ziceţi că judecătorii, guvernaţii, deputaţii, procurorii şi deputaţii s-au ascuns după gardurile ogrăzilor din Valea Morilor. Nu ştiu. Mai ştiu vreo doi care trăiesc şi la bloc. Probabil, şi la ei „norocul” alege aleatoriu. Să nu supărăm pe ei, fac şi ei ce pot: şi copii au de crescut, şi amante de întreţinut, şi la urma-urmei „viaţa-i una”.

Am stat şi mi-am frământat capul – nu se poate aşa mai departe – toţi grăiesc de fericire, iar eu nici măcar definiţia termenului nu o ştiu, mite să mai simt starea asta. Ei, da pentru că „dacă stai îţi stă numai norocul”, o idee mi-a venit în cap şi am ticluit un plan de acţiuni; ştiţi cum e moda acum – strategie, apoi plan de acţiuni, apoi plan de acţiuni concret de implementare a planului de acţiuni şi aşa mai departe.

Bogătaş, tip businessman, nu mă pot face, cel puţin pornind de la starea în care mă aflu. Procuror/judecător/guvernant tot nu prea are rost, totuşi trebuie ceva mai vânzoleşti pe la lucru. Apoi, banii ca să vină trebuie să te „învârteşti” – să ştii cum să iei mită şi să faci figuri şi dacă nu ai luat nici odată, poţi să o dai şi în bară. Nu asta este o cale lungă. Timp este puţin şi din cauza asta eu vreau pe scurtătură – shortcut cum e în vogă la noi.

Unica soluţie (vă rog să nu luaţi în nume de rău cuvântul asta, faptul că cineva l-a folosit pentru scopul său nu compromite cuvântul ca atare), care am socotit-o eu potrivită pentru a mă face boier (vorba lui Păcală) e să mă fac deputat. Şi vă spun de ce. Ecuaţia e tare simplă: avantajele maxime, responsabilităţi o… brânză, cale de realizare relativ uşoară. Adică, coraportul dintre cost-rezultat-timp este cel mai potrivit.

Să începem cu obligaţiunile. Cine ştie ce obligaţiuni are un parlamentar? Numai hai aşa, pe bune, fără figuri de genul, că este ales de  popor pentru a-l servi pe acesta şi  reprezintă prima putere în stat, puterea legislativă, că elaborează legi, şi restul de bla-bla-bla. Mai întreb încă odată – ce obligaţiuni are un deputat? Nu ştiţi. Staţi că vă spun eu. Deschidem legea. Aşa, în Constituţie nu scrie nimic  despre obligaţiunile deputaţilor. Căutăm mai departe. Evrica! – Legea cu privire la statutul deputatului în Parlament, dacă va interesează e din 07.04.94 nr. 94 şi a fost modificată şi răsmodificată.

Ce ne spune nouă legea? Uimitor! Ia vedeţi, s-a dovedit că deputatul e obligat să respecte cu stricteţe (!) Constituţia, legile şi normele etice şi morale (art. 15)! Da, asta-i o povară grea, mai ales „normele etice şi morale” (apropo, cine ştie cu ce se deosebesc normele morale de cele etice?). În fiecare zi trebuie să-ţi pui întrebarea: da respect eu oare „normele morale şi etice”? Ca să vă liniştesc, aceleaşi obligaţiuni le avem noi toţi, nedeputaţii, aşa că, nu vă faceţi griji, mai ales că treaba cu „etica şi morala” tare-i neclară. Plus, deputatul are imunitate şi nimeni nu poate să-l învinuiască de nerespectarea legii, până ceilalţi deputaţi nu dau voie, iar aştea-s de-a noştri, nu! Chiar dacă vreun stat străin şi te mai condamnă pentru vreo crimă săvârşită acolo (intrigi ale răuvoitorilor), stai calm, că eşti sub protecţia Constituţiei Ţării Moldave.

Ce mai trebui să facă deputatul? Deputatul este dator să fie demn de încrederea alegătorilor, să contribuie prin exemplul personal la întărirea disciplinei de stat, la îndeplinirea obligaţiilor civice, la asigurarea drepturilor omului şi la respectarea legislaţiei (tot art. 15). Uhhh! Poezie curata! Disciplină de stat, poate disciplină de şezut şi de dormit pe scaun! Încrederea alegătorilor! Obligaţiuni civice! Şi iarăşi respectarea legislaţiei! Dragii mei, dapoi eu asta pot face uşor! Numai nu-mi spuneţi că voi tot, că ne facem concurenţi.

Iată am găsit o obligaţiune care deranjează puţin – deputatul este obligat să participe la şedinţele Parlamentului (art. 16). Ei ce să-i faci dacă trebuie, atunci trebuie, la urma urmei câte şedinţe au loc – una două pe săptămână în cel mai rău caz. Şi ce se întâmplă dacă nu te duci? Nimic. Iată comuniştii cu anii nu vin, şi ce?! Pe de altă parte, participarea la şedinţe e un lucru mare – vorbeşti de la tribună, critici, afirmi, te arăţi în toată splendoarea. Ai luat cuvânt şi ai făcut o declaraţie patetică chemând poporul la luptă cu… răul: vocea ta aidoma buciumului, ochii scântei de lavă, inima clopot strămoşesc! Ah, ce senzaţie! Aici e viaţa!  Cum vreai să profiţi de statutul de deputat dacă nu făcând figuri prin Parlament. Aşa că eu de loc nu privesc treaba asta ca o povară.

Totuşi care este parte grea a lucrului de deputat? Hmmm… Asta nu-i prevăzut în lege, unicul lucru „greu” este că trebuie să votezi cu fracţiunea ta, şi în cazul în care partidul te împinge, să ieşi cu diferite aiureli la tribună, ceea ce ar pute să compromită anumite interese personale. Dar, care-i treaba, dacă votul e secret nimeni nu te ştie, şi la o adică poţi să te declari şi independent, atunci partidul n-are decât să-ţi sufle în borş. Stai independent şi le arăţi limba la toţi. Important ca în patru ani să-ţi hotărăşti chestiile.

Aţi văzut ce slujbă e deputăţia – frumuseţe nu alta! Vreţi să spuneţi – că mai estre scrisul legilor! Hai, s-o lăsăm cu naivitatea. Ce voi chiar credeţi că deputaţii scriu legile! Terminaţi prostia! Majoritatea din ei nici proiectele deja scrise nu le citesc; le spune fracţiunea asta votăm, iar asta nu votăm şi gata. Iar dacă eşti în opoziţie, în genere votezi „nu” by default şi gata! Apropo, să fii în opoziţie e trăsnet! Fiecare interjecţie a majorităţii e prilej să te arăţi în toată anvergura, cine are fantezie şi tupeu (măcar tupeu) acolo e locul.

Cu obligaţiile ne-am lămurit, acum beneficiile. Ştiţi ce, suntem toţi oameni cu scaun la cap şi nu vom mai pierde timp pentru a reitera banalităţi. Toată lumea ştie ce avantaje are alesul poporului: salariu, pensie, apartament, maşină de la preşedinte de comisie în sus, etc.. Dar ştiţi voi că deputatul poate cere de la orice organ de stat, instituţie publică sau chiar organizaţie obştească informaţii şi acestea sunt obligate să o prezinte, atenţie! „fără concordanţe şi permisiuni suplimentare” (art.21). A, cum vă pare?! Da dreptul de a vizita şi oricare organ de stat şi instituţie publică? Mai este şi cererea explicaţiilor de la orice conducător al unei instituţii publice (art.20). Sunt multe lucruri tare utile, dacă examinezi mai atent. Chiar şi aceiaşi iniţiativă legislativă. Apropo, cândva prin anii 90 tare buni bani se mai făceau pe tema asta. Acum, de la Voronin încoace, toţi s-au molipsit de boala disciplinei de partid şi nu prea îţi dau voie să mai bagi de sine stătător  câte un proiectaş de lege, sa măi faci şi tu o capică de cheltuială. Ei dar nu va faceţi griji, se rezolvă şi asta, doar să ştii cum să tragi sforile.

Să nu uităm că statul de deputat mai aduce şi beneficii nestatuate de lege: relaţii, influenţe, uşi, „ferestre”. Şi la urma toată, doar titlul de Parlamentar e suficient – ajungi la bătrâneţe şi nu ai  trăit în zădar. Nepoţilor ai ce le povesti: „Apoi dragii moşului pe vremea când eu eram în Parlamentul ţării…”.

Cu obligaţiunile şi avantajele ne-am lămurit, mai bine zis eram lămuriţi din start – că nu am descoperit eu nici o Americă acum, doar am trecut în revistă ceea ce ştie fiecare. Problema (sau în limbaj tehnologic contemporan „provocarea”) cea mare e cum să te faci deputat. Am eu câteva gânduri şi mă împart cu voi, numai să nu spuneţi secretul nimănui.

Sunt câteva filiere pe care se poate ajunge în Parlament. Banii îi dăm din start într-o parte – pur şi simplu nu-i avem. Cunoştinţe extraordinare – tot nu. Vizibilitatea publică este unica posibilitate ce este la îndemână.  Din start, de unul singur nu răzbaţi acolo – prea deosebită personalitate trebuie să fii ca să poţi merge drept candidat independent, nu-s de ăştea. Trebuie să aderi la un partid, însă aceasta nu este de ajuns, trebuie să devii necesar acestui partid, anume datorită faptului că eşti recunoscut de toată lumea. Dar nu pur şi simplu recunoscut, să şi Maia Laguta este recunoscută, dar numele tău să plieze pe aşteptările neconştientizate ale oamenilor: „da, trebu să şii ghini odată şi odată”!

Nu ştiu cum voi, dar idea de a construi un partid eu am rebutat-o de la bun început. E costisitoare şi anevoioasă calea asta: echipă, buget, activităţi de propagare a imaginii. Plus, arena politică e suprapopulată cu diferite orătănii  care au reuşit să breveteze aproape toate brandurile sexapile: şi credinţa e deja privatizată şi patriotismul, democraţia, comunismul, liberalismul etc. etc. etc.În consecinţa inflaţia „valorilor eterne”.

Aparent, o variantă care merită examinare ar fi să te infiltrez într-un partid ca mai apoi să-l remodelez cum îţi trebuie, dar, iarăşi, banii ne dau de sminteală. Că nu ne putem compara cu Domnii Plahotnic sau Şelin,  de fapt, ei nu s-au „infiltrat” dar au cumpărat. Oricum, remodelarea unui partid, deşi e o treabă mai uşoară decât crearea, totuna e complicată pentru un „solo-practitioner”.

Ca să ajungi sus trebuie să propui ceva inedit şi captivant. Ceva care ar interesa cumpărătorii de imagini din partidele de prima linie. Să vă spun pe ascuns, problema partidelor din liga superioara este oboseala electoratului, din cauza asta ei permanent au nevoie de „chipuri fragede”, persoane-imagini care ar putea să sensibilizeze strunele subconştientului colectiv nevalorificate la moment. Să ne aducem aminte cât de dibaci a procedat Domnul Filat când a compilat echipa: Alexandru Tanase – avocat cu renume, charismă ţinută, vehemenţă; Vitalie Nagachevshi – drepturile omuliu, CEDO, verticalitate; Vlad Veaceslav Ioniţă – abureală complicată, eshatologie, ONGistica;  Miahai Godea – credibilitate, sufletism, ştiinţă, etc. Nu ştiu cum voi, dar eu aveam senzaţia acută că privesc o farsă construită după modelul filmului lui Akira Kurosawa „Cei Şapte Samurai”. PPCDul a încercat să speculeze cu aceiaşi matrice – „cei şapte magnifici” – numai că protagoniştii erau nişte figuri invizibile, plus, brandul (PPCD) era compromis de manevrele din 2005.

Unde sunt acum „feţele” PLDMului? S-au şifonat. Doamne fereşte! mâine de o alegere PLDMul e în belea. Nu are cu ce sta în faţa oamenilor. Acum e momentul potrivit. Acum piaţa e prielnică. Plăcile tectonice ale configuraţiilor de puteri s-au urnit din loc şi se poate de profitat enorm din treaba asta.

Băieţi aici mă opresc. Nu de atâta că mă zgârcesc să vă vând formula accederii (frumos cuvânt, nu!)   în Parlament. Cine are Internet e de ajuns să dea search la „tehnologii de promovare socială” şi numaidecât va găsi ceva. Pur şi simplu am scris cu mult prea mult decât ar trebui sa aibă un blog. Am încălcat toate exigenţele pentru un post vizibil şi nu voi avea destule afişări, iar cu ce trăieşte un bloger dacă nu cu afişări!

Dacă cineva a ajuns să citească până aici e tare de fire.

 

Na figa nouă ne trebuie preşedinte!?

You know what? It’s good to be a King!

Pe bune, la ce ne trebuie nouă preşedinte, la ce ne ajută? Legi face? Nu. Administrează treburile publice?  Nu. Poate face justiţie sau măcar scrie manuale pentru copii? Nici asta! Cine ştie cu ce se ocupă preşedintele? Auuuu? Aha, ziceţi că este lege. Ian să o deschidem.  Constituţia? Tare bine.

Aşa, ne uităm… „Preşedintele este şeful statului” (art.77, alin. 1 Constituţia).  Trăsnet! E bine să fii şef!  Amu înţeleg de ce toţi vreau să fie preşedinte. Îţi dai seama, te trezeşti dimineaţa da nevasta de aici: „Auzi, Şefu, ce vreai la dejun? Da cum Şefu vreai oalele, moi sau tari?” Pe drum mergi (treci cu maşina escortată), toţi se  şuşotesc : „şefu, şefu!” La lucru, la magazin, la bere: „şefu, şefu”! Ce, Preşedintele nu bea bere? Oricum îmi place. Cool! Asta-i bună. Asta trebu. Vreau şi eu!

Mai departe: „Preşedintele reprezintă statul şi este garantul suveranităţii,   independenţei  naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării” (art. 77, alin.2).  Reprezintă, asta-i bine. Cum spune un amic de-al meu: „тусовка великая вещь. Şi garant al suverantităţi!!! Oho! Băieţi, voi aţi ştiut că noi avem aici garant al ditamai suveranităţii şi INTEGRITĂŢII TERITORIALE! Ehe, dapu iată cine trebuie să răspundă pentru Transnistria – Preşedintele!  O să ziceţi că el depune jurământ solemn să facă anume lucrurile ăstea când este numit în funcţie, plus încă să ne mai apere şi drepturile noastre. Da, de acord. Dar ce fel de jurământ e asta – nimeni nu înţelege nimic! Eu zic aşa, cum Şefu vine în post, îl punem să scrie hârtie, „aşa şi aşa, eu, cutare, răspund şi mă oblig … şi la urmă numaidecât, „ сукой буду, век воли не видать, за базар отвечаю! ”.   Acum ştim cine ne ocroteşte şi apăra. Dormi, ţară, liniştită!

Până când e bine. Încă ce mai face preşedintele? A, iată, „Preşedintele este comandantul suprem al forţelor armate” (art. 87 alin. 1 Constituţia)! Afigheti! Nu, da aşa şi trebuie să fie, dacă-i Şef pe ţară atunci şi armata să fie în subordine. S-o sculat Comandantul suprem şi-a pus muniția în spate şi la muştruluit soldaţii şi ofiţerii. Iar, Doamne fereşte, de-un război, Şefu-i de gardă!

Ce mai face Şefu, ia să mai vedem?  Preşedintele are dreptul de iniţiativă legislativă încă (art. 73). Ce-i care nu ştiu ce înseamnă asta, vă explic. Iată de-o vorbă, simte Şefu că trebuie ceva de schimbat într-o lege oarecare –  nu merge, norodul suferă. Se aşează, deschide manualul de teorie generală a dreptului, codurile (toate), literatura de specialitate, documentele ce conţin analizele economice şi sociale şi începe a scrie. Frumos o scris tot asta într-o lege, şi vine la Parlament şi zice: „na adoptaţi!” Da ăştea se uită la el şi zic: „bă, tu nu ai cu ce te ocupa, du-te şi dă ordine şi medalii, las-că noi ştim cum trebuie de adoptat legi, trimite proiectul la coordonare la toate ministerele”. Să vă spun eu cum se fac legile. Legile le scriu funcţionarii de nivelul de jos din ministere şi alte instituţii publice. Guvernul aprobă proiectele de legi şi le trimite în Parlament. Dacă cineva din restul care au dreptul la iniţiativă legislativă (deputaţii, Preşedintele sau UTA Gagauzia) apar odată în Paști cu un proiect de lege, să ştiţi că nu-i curată treaba, cineva are de cules dividende.

Aşa, încă ce mai lucrează Şefu? Dă grade militare, semnează tratate, conferă ranguri diplomatice, graţiază, etc. (art. 88) Kruto. Asta slujbă, da! Aduci la oameni bucurie. Ia-i dat omului o medalie, el îţi pune o bere! Ai graţiat pe cineva, tot neamul aleargă la biserica şi pune lumânări de sănătatea ta! Vreau şi eu aşa! Numai nu-mi spuneţi că asta poate să  facă şi o dereticătoare şi , oricum nu el pregăteşte documentele şi restul. Da e aşa. Dar cu mult mai plăcut este când decoraţia ţi-o dă ditamai Şefu. Iată dacă ţi-o dădea Prim-ministrul sau Preşedintele Parlamentului – nu era aşa. Sau de-o vorbă, dacă tratatul îl semna Prim-ministru (apropo, de obicei aşa şi se întâmplă), el deja nu mai este aşa de mare tratat. Numai pentru atâta lucru trebuie ţinut Şefu cu tot cu aparatul său de … Hei, cine ştie câţi oameni lucrează la Şef?

Încă ce? Da, eram să uit. Preşedintele  promulgă legile (art. 93). Ce dihanie mai este şi asta, promulgarea?  Da naiba să ştie, nicăieri nici într-o  lege nu este definit termenul asta. E un fel de procedura prin care Preşedintele zice  „OK daţi-i drumul proiectului” şi după asta legea poate intra în vigoare. Un fel de vrăjeală, dacă aşa,  mai simplu.  Amu să vă deschid un secret, promulgarea avea sens atunci când Preşedintele era ales prin vot direct de către toată lumea, deoarece atunci el nu depindea de Parlament şi în felul aceasta putea struni Parlamentul, când acela o lua razna.  Atunci Preşedintele avea spaţiu de manevră  politică – separarea puterilor în stat, nu foaie verde! Acum această procedură este o formalitate pură.  Voronin când a fost Şef a folosit o dată sau de două ori ca instrumente  a strategiei sale de manipulare.

Stai aşa că borşu-i bun! Să mai scotocim puţin. Ce mai zdrobeşte Şefu? Pai, nu ştiu, restul sunt chestiuţi care nici nu merită pomenite. Cam ăstea sunt trebile Şefului. Cine vrea să fie şef? Staţi încetişor, nu cu bulucul! A, vreţi să ştiţi ce i se cuvinte Şefului pentru muncile sale. Bine, ne uităm.

Pentru asta avem lege specială, Legea privind asigurarea activităţii preşedintelui (nr. 1111 din 11.03.97). Este vreun specialist in numerologie, ce-i cu atâţi  de-alde „unu”!?  Ce zice legea, ce trebuie să aibă Şefu? Stai că aici e o listă întreagă:

1. Locuinţă de serviciu în municipiul Chişinău, dotată şi amenajată special, cu reşedinţă de serviciu în satul Condriţa şi cu vilă de serviciu în satul Holercani. Nu rău, nu rău de loc!
2. Mijloace de transport auto cu destinaţie special, elicopter amenajat  special, rută specială de zbor. Aşaaa! Tot mai bine şi mai bine!
3. 3.       Asistenţă medicală specială gratuită, de medic persona,  tratament balneo-sanatorial gratuit (se includ şi membrii familiei).Bun!
4. Concediu anual de 36 zile lucrătoare. Oho! Concediul pentru toată lumea e de 28 zile calendaristice.
5. Asigurarea securităţii personale şi a membrilor familiei. Desigur!
6. Imunitate inclusiv diplomatica. Bine! Faci ce vreai şi ţie pentru asta nu-ţi face nimic.
7. Pensie. Cred că nu la nivelul învăţătorilor claselor primare.

(S-ar putea să-mi scăpat ceva, dar e de ajuns şi atâta.)

Cât costă toată cumătria asta? Dumnezeu ştie! Nu ţii totuna dacă eşti preşedinte!

Aşa, tare bine, eu aşi zice!   Dacă mai pui că o bună parte din acestea Şefu le are şi după expirarea mandatului sau chiar şi în cazul în care este suspendat din funcţie pentru crimă!, atunci eu zic că face. Da, face să fii Preşedinte. Personal, eu vreau să fiu preşedinte! Tu?

 Numai că nu înţeleg, na figa el  nouă ne trebuie. 

Toţi la luptă antihomosexuală!

Бей жидов, спасай Россию!

Eu zic aşa, ce mai tura-vura, cu manevrele lichefiate  şi limbajul diplomatic,  lucrurile sunt clare –  reacţionismul occidental vrea să pună stăpânirea pe „vatra doinelor străbune”. Fraţilor, plaiul nostru mioritic, cântat de Cantemir, Donici şi Alecsandri, este în pericol! Uitaţi-vă ce se întâmplă –coloana a cincea compusă din pederaşti şi lesbiene vrea să surpe credinţa neamului şi să transforme ţara în bordel!

Vom sta noi să aşteptăm când ei îşi vor face mendrele în lăcaşele credinţei noastre! Oricare creştin patriot îşi dă seama că pericolul homosexualismului atârnă ca sabia lui Damocle asupra viitorului nostru. Noi suntem alţii, blajini şi cu respect pentru tradiţii, ne-am deprins să trăim din greu dar nu cârtim – aşa-i dat! Dar cât se poate!

Iată unii zic că sărăcia e o  problemă, că satul nostru este pe moarte, că populaţia este aproape  alcoolizată , că femeile sunt bătute,iar copii abandonaţi, că nu-i de lucru, dar pământul stă paragină, că medicina este pe brânci şi justiţie nu există. Şi daca! Eu vă întreb şi ce dacă e aşa! Nu cu asta trebuie să ne luptăm, fraţilor, nu asta este problema noastră! Pederastia – iată pericolul principal! Să nu ne lăsăm derutaţi şi, ferească Sfântul, să ne dăm furaţi de vre-o campanie naţională, gen „Nici un bărbat care se stimează nu bate femeia!”, sau „Ştiinţa este putere – învaţă copile!”, sau să ne preocupăm de curăţirea rândurilor guvernanţilor noştri! Eu zic că toate acestea sunt tertipuri care le inventează coloana a cincea a LGBTului ca să sustragă atenţia oamenilor, iar ei în timpul asta să pună stăpânire pe tot.

De unde-i răul? Oare nu de la ei! Sărăcie? Da, suntem săraci tare. Dar vedeţi vreun homosexual sărac!  Nici unul nu cerşeşte, fraţilor!  Eu o duc bine, acolo în speluncile lor. Cum se poate aşa – noi săraci, iar ei huzuresc pe la televiziuni.

Violenţa domestică? Da avem violenţa domestică. Da femei bătute până la invaliditate, şi fugărite prin mahala. Da, copii dezbrăcaţi care nu merg la şcoală, pentru ca tata a băut încălţămintea lor. Dar să fim atenţi, oare asta afectează credinţa noastră şi tradiţia străbunilor? Nu, din moşi strămoşi a fost bărbatul stăpân în casă şi dacă mai trăgea câte un zdupac femeii, apoi că aşa se cere. Iar, aştea, homosexualii, nici o femeie măcar nu pot chelfăni. De unde, dacă se „chelfănesc” unii pe alţii.

Alcoolism? Da, bea omul nostru o sută, două de grame. Dar cum altfel! Iaca şi eu am tras o votcă – că numai gândul la homosexualii ăştea care au împânzit ţara îmi întunecă viaţa. Un bărbat are dreptul să se relaxeze cu prietenii în bar, asta eu vă spun. Femeile s-au dus pe la Italii şi Grecii, iar bărbaţii sunt amărâţi cu totul, nici de gospodărie nu pot griji şi nici copii hrăni – dorul îi apasă. Iar rachiul, el ca leacul – unge sufletul. Nu ca pederaştii ăştea – prin saloane de masaj şi săli sportive. Ptiu, că mii scârbă să mă gândesc pentru ce îşi construiesc corpurile şi ţin cure alimentare.

Unii or zice că avem corupţie mare şi că asta ar trebui să ne preocupe.  Speculaţii menite să ne distragă atenţia! Da, corupţie este, dar cum altfel, fraţilor! Iată să zicem nimereşte cumătru în belea, o cinstit mai mult decât trebuie şi lovit mortal o femeie pe zebră. Oare nu ai să ajuţi tu omul cum poţi! Trebuie să găseşti canale şi ieşire la procuror, că tot din sat îi şi el, şi judecătorul e văr că cineva. Omeneşte trebuie, că doar oameni suntem.  Aşa ne ajutăm unii pe alţii la nevoie. Iar lesbienii ăştea, ei ce nu se ajută? Încă cum!  Însă ei sunt hâtri, ei nu numai că se împing unii pe alţii, dar şi mai ştiu şi legile. Au uitat că principalul e „om să şii” – că tare bine i-o mai zis judecătorul acela. Ia-n imaginaţi-vă că uităm de omenie şi facem tot după lege. Straşnic, nu!

Să ne mobilizăm, fraţilor! Sunt multe de făcut. Primul lucru este să-i găsim pe homosexualii ăştea prin ascunzişurile lor, că tare bine se mai maschează. Aşa de bine că nici nu-i vezi, eu chiar mă stărui în fiecare zi să-l demasc măcar pe unul, da de unde – se camuflează toţi mai ceva ca spionii. Chiar îmi pare rău, am trăit atât timp şi nu am văzut nici unul. Dar să nu amăgească aparenţa, să nu credeţi că dacă satul nu ştie ei nu sunt în sat. Uitaţi-vă atent prin mahala, dacă cineva nu bea, nu bate femeia, merge în sala sportivă – semn că ceva nu-i curat.  Trebuie de controlat. Fiecare sat trebuie să aibă un grup de activişti care să se preocupe de asta. Dacă nu ştiu cum să caute, trebuie să facem cursuri speciale. Şi mai multă activism, fraţilor, implicaţi preotul, primarul,  să nu se relaxeze – pericolul e aproape.

Vreau să atrag atenţia, fraţilor, la faptul cât de perfid au procedat homosexualii acoperindu-se cu legea antidiscriminare. Ei bun, încă nu e lege, proiect, dar oricum.  Să-ţi închipui, ei vor ca legea să-i apere!!! Adică eu, dacă  cumva în sfârşit întâlnesc  vreun homosexual pe stradă, să nu-i pot face nimic! Nici să-i dai una la ceafă, că nu ai să te apuci să-i dai la fund. Nici afară de lucru! Nici măcar nu ai să ai voie să-l numeşti „pidar” că te dă în judecată.  Asta nu încape în capul meu. Ei, pederaştii, să fie egali cu noi!!! De neînchipuit. Adică eu trebuie să trăiesc cu gândul că undeva în tara mea  este un gomic care are aceleaşi drepturi ca şi mine!

Unii zic că legea e un lucru bun, că trebuie să fie ceva care îi apără pe toţi de discriminare. Că avem probleme mari cu drepturile invalizilor, femeilor şi oamenilor în vârstă.  Că nu are importanţă ce criteriu stă la baza discriminării, oricum este discriminare şi trebuie pedepsită. Ba mai mult ca atât, juriştii aştea barosani spun că, chipurile, nici acum, până la adoptarea legii, totuna,  nu se poate de discriminat homosexualii, că oricum se pedepseşte de legislaţia în vigoare şi că legea nouă nu schimbă nimic în principiu, doar le spune pe nume la lucrurile care deja există  juridic.  Ce scârboşenie! Nici nu vreau să comentez. Ei şi aşa ne amăgesc cu legile lor, nici nu m-aşi mira că şi acum nu ai voie să discriminez un homosexual. Dar, unde-i omenia, eu îi întreb!

Basta! Să ne mobilizăm, fraţilor! Eu zic că e timpul să renunţăm la poziţia de aşteptare şi să umblăm cu căciula în mână cerând să-i pună la punct pe homosexualii aştea.  La atac, toţi la atac! Numai aşa ne vom salva credinţa şi neamul!

În primul rând, să facem un grup de iniţiativă la scară naţională. Adunăm oameni vrednici şi devotaţi. După asta convocăm o Mare Adunare Naţională, să vină lumea să vadă. Tot ţăranul trebuie să ştie că este în pericol mare. Cât mai activ să folosim energia maselor. Preoţimea, veteranii de război – oare pentru asta şi-au dat vieţile ei ca să se producă aşa o sfidare! Din rândul celor cu suflet şi credinţă să alegem un Comitet de salvare antihomosexuală, deja am vizor câţiva  politicieni şi preoţi cumsecade.  După asta punem piciorul în prag şi le spunem guvernaţilor – sau cu noi sau la gunoi! Cred că nu au de  ales.

Facem echipe mobile, gărzi populare de voluntari în fiecare comună: statut, ţinută, uniformă. Raiduri de verificare şi registre de evidenţă. Marcarea homosexualilor cu un curcubeu în frunte. Parcă special şi-au ales acest simbol, uitaţi-vă, cu ce începe cuvântul!

Marea Adunare Naţională va ieşi cu propunerea de  a elabora o lege cu privire la puritatea sexuală a neamului, aşa şi se va numi. Fiecare cetăţean ajuns la vârsta pubertană va fi verificat la homosexualitate. În caz de nevoie să fie impus să demonstreze că nu-i pidaras.

Legea să prevadă ca fiecare cetăţean să aibă obligaţiunea să-l denunţe pe homosexual, sub sancţiunea unei pedepse penale.

Să fie introdusă o taxă pentru lipsa de discriminare. Ai băut o bere cu un homosexual – plăteşte. Ai angajat la lucru un homosexual – plăteşte.

Mai departe, izolăm homosexualii în ghetouri şi ne gândim, poate îi castrăm, sau poate îi trimitem la scos piatră. Să ştie! Lesbienele putem şi să le lăsam la libertate, că nu suntem fiare!

Da, e o cale lungă. Multe sunt de făcut. Să nu ne lăsăm pe tânjeală, până trecem la realizarea acestui plan trebuie să sensibilizăm masele. Posibilităţi sunt cu nemiluita: declaraţii, conferinţe de presă, manifeste, proteste! Fiecare colectiv de muncă trebuie să se pronunţe! Implicăm Academia de Ştiinţe – ei sunt de ai noştri!  Scrisori şi petiţii colective! Toţi la luptă! Exemple de comportament destoinic deja avem. Iată unii bărbaţi ai neamului recent s-au pronunţat – cu dârzenie şi vehemenţă – ei înţeleg că e luptă şi că duşmanul e abil! Toată stima şi, bineînţeles, respectul pentru asta!

No passaran, fraţilor, no pasaran! 

Jocul cu sumă zero sau offset-ul ţepelor

Отъимей ближнего своего, ибо придет дальний и отъимеет вас обоих.

Hai sa facem un exerciţiu, dar, vă rog, să nu mă înjuraţi, porecliţi sau „expediaţi  în depărtare”.  Nu facem haz pe seama nimănui, vorbim la general, fără nici o referinţa la persoane şi fără gând de a ofensa pe cineva.

Aşadar, începem:

• Cui îi  plac poliţiştii (se are în vedere ai noştri)? Nu e una retorică, pe bune, este cineva cui îi plac poliţiştii? Aşa şi am crezut, nu trebuie să râdeţi,  doar exersăm.
• Dar cine iubeşte procurorii şi judecătorii? La fel, nici un glas zglobiu drept răspuns, doar zâmbete  sarcastice.
• Acum să vedem cui îi plac politicienii (parlamentari, guvernanţi, etc.)? Apreciaţi figura – am făcut „cu cap”, am pregătit terenul cu întrebări mai slabe, dacă veneam de odată cu asta, mă scuipaţi în ochi.
• Poate cineva iubeşte şoferii de la microbuze?  Şi aici e limpede.
• Cineva este încântat de prestaţia medicilor? La general, vă rog, particularităţile altă dată! Aşa, tot acolo.
• Da, de lucrul  învăţătorilor ce ziceţi? Aud un hmmm… Înţeleg, delicată situaţia, dar totuşi!
• Da, constructorii, avocaţii, primarii, întreprinzătorii?  Gata, am înţeles, doar încă o întrebare şi nu vă obosesc mai departe!
• Finalmente,  cine îi crede pe jurnalişti şi pe analişti? Facem abstracţie de exteriorul prezentatoarelor, e altă temă.  Şi nu zâmbiţi jucându-vă cu termenul „analist”, suntem serioşi.  Aha, acelaşi rezultat.

Despre slujitorii cultelor nu întreb intenţionat, mă tem să nu eşuăm aiurea, or credinţa este un subiect iraţional, respectiv şi slujitorii trebuie trataţi ca atare. Dar, m-aţi înţeles, nu?

Am făcut o treabă bună, acum să generalizăm puţin şi să spunem franc –  nu ne place nici o tagmă socială/profesională, nu avem încredere şi nu iubim pe nimeni. De ce? Bună întrebare, nu!

Noi toţi suntem poliţişti, vânzători, şoferi, învăţători, mai puţin politicieni (dar, totuşi), constructori, primari, etc., etc. În acelaşi timp,  noi nu ne iubim reciproc, toţi împreună şi fiecare în parte.  Poliţiştii nu iubesc şoferii, iar  şoferii nu văd în ochi poliţiştii;  judecătorii îi dispreţuiesc pe jurnalişti, ultimii le răspund judecătorilor cu un sentiment de ură camuflată, şi aşa mai departe.  Fiecare are la îndemână o suită de caracteristici pentru ai eticheta pe alţii, din care cele mai inofensive sunt: neprofesionişti, needucaţi, corupţi.  Ce avem in final? Toţi suntem categorisiţi la fel,  or pretenţiile sunt reciproce.

Totodată, fiecare are prieteni, rude şi  cumetri, care sunt medici, poliţişti, primari, etc. şi se împacă nu rău cu ei. Interesantă situaţie – când vine vorba de relaţiile personale lucrurile stau altfel decât atunci când apreciem impersonal. Dar nu asta este cel mai năstruşnic lucru, mai curios este că fiecare în parte are atât „probe” în favoarea opiniei sale despre alţii, cât şi „argumente” că alţii nu au dreptate atunci când îşi fac aprecierile sale. Frumos – aproape schizofrenic!

Din păcate această caracteristică abstractă a conştiinţei noastre colective produce rezultate foarte concrete şi dureroase.  Formula care se configurează în mintea omului e tare simplă: dacă „ei” (ceilalţi, necunoscuţi de mine) sunt, oricum, răi, corupţi şi hrăpăreţi, atunci „eu” sunt îndreptăţit să mă comport corespunzător – să fur, să mint, să „rup” şi să bag ţepe.  În consecinţa suntem prinşi toţi într-o horă (să nu adaoge nimeni „călugărească!”), în care, pardon, ne tragem pe ţeapă unii pe alţii.  Cu asta ne îndeletnicim, iar în restul timpului, acuzăm şi justificăm. Acuzăm pe alţii că sunt aşa de stricaţi, şi ne justificăm pentru ceea ce le-am făcut. Alţii, între timp, fac exact acelaşi lucru.

Cum vă place tabloul? De acord, este puţin tras de păr, chiar hiperbolizat pentru expresivitate, dar contururile sunt corecte.

Mai este ceva de adăugat. De fapt, noi nu realizăm că suntem angajaţi într-un joc cu suma zero. Setările sociale prezintă acest circuit vicios drept o provocare a supravieţuirii – fiecare concurează cu fiecare şi cu toţi împreună.  Contabilizăm biruinţele şi ratările rezultate din această competiţie, încercând să ne edificăm personalitatea pe contul altora. Filozofia e tare simplă, să dai mai multe ţepe decât să iei.

În fond aceiaşi regulă guvernează şi restul lumii,  diferenţa este că noi suntem puţini, „flămânzi”, frustraţi şi ignoranţi din cauza asta concurenţa noastră are un aspect grotesc.

În loc de epilog un banc.

Doi gospodari s-au pornit la târg. Unul vede o grămadă de rahat şi hotărând să-şi bată joc de celălalt îi spune:

–          Îţi dau 500 de lei dacă îl mănânci.

Acela fiind hapsân din fire acceptă şi îşi primeşte banii. Mergând mai departe fiecare se gândeşte în parte. Primul:

–          Ce prost am fost că i-am dat 500 lei pe degeaba.

Al doilea:

–          Ce nătărău sunt, el şi-a bătut joc de mine.

După o bucată de vreme al doilea vede altă grămadă de rahat şi hotărăşte să se răzbune propunându-i primului să o mănânce contra la suma de 500 lei.  Acela accepta şi  îşi primeşte banii înapoi.

Merg ei mai departe şi la un moment dat se opresc încremeniţi.

–          Auzi bre, noi cu tine am mâncat rahat pe gratis.

„Republica Moldova” SRL

„Societate cu răspundere limitată este societatea comercială al cărei capital social este divizat în părţi sociale. 

  Membrii societăţii cu răspundere limitată nu poartă răspundere pentru obligaţiile acesteia. Ei suportă riscul pierderilor în limitele participaţiunii lor la capitalul social”.

Articolul 145 din Codul civil al Republicii Moldova (extras)

Totuşi am avansat. Indubitabil că am avansat! Nu ştiu cum stăm la capitolul dezvoltare economică, bunăstare şi nivel de educaţie, dar în ce priveşte „formele de gestionare a ţării” lucrurile s-au schimbat mult. Problema este că cei de ajung să gestionează ţara o fac ca pe o afacere personală, noi, ceilalţi, rămânând să asigurăm profiturile „managerilor” şi „proprietarilor”, dar oricum o anumită evoluţie se constată.

Să urmărim succesiunea etapelor principale – nu ne băgam departe în sihăstriile istoriei, că ne împotmolim, le luăm de aici, de aproape, de când ne-am trezit.

Începutul anilor 90, parafrazându-l pe clasicul luptei proletare –  un fel de „capitalism de război”, toată ţara leit ca o cooperativă din anii НЭПului –  curat «Рога и Копыта». Însă coopeerativă  nu de producţie ci de consum, dar într-o formă absolut inedită – „Cooperativă de Expropriere a Rămăşiţelor fostei URSS”. Să-i spunem abreviat – Cooperativa „CER”. Deşi mai degrabă s-ar potrivi „IAU”, de la verbul  „a lua” la persoana întâi timpul prezent. Într-adevar, cine nu „a luat” în anii 90! Numai proştii sau „luzerii”!   Mottoul acestei stări foarte elocvent îl exprimă cuvintele: „Grabi nagrablenoie”! De ce? Pentru că pe neaşteptate s-a dovedit că Moldova este scoasă la mizat, şi dacă nu furi tu, o face vecinul – filosofia vandalului!

Aşa am „cooperat” vre-o zece anişori, „krâşa mentovskai” rivalizând cu „krâşa banditskaia”, iar restul făcând slalom printre ele şi piaţa centrală. Apoi, când plebea a obosit de-a binelea, iar „krâşele” s-au sedimentat cumva, răzmeriţa feudalo-capitalistă s-a rezolvat într-o formă mai „gestionabilă” a afacerii pre nume ţara Moldovei. Toate activităţile se adună sub un singur pavilion și Republica Moldova se transformă din cooperativa tip „IAU” într-o redutabilă Întreprindere Individuală sau Întreprindere de familie, cum doriţi. Priviți cum sună: „Întreprinderea Individuală „Republica Moldova ”, sau abreviat „ÎI RM”. Frumos, nu! Şi cel mai important –  exact la ţanc.

Timp de opt ani afacerea (Republica Moldova) a gestionat-o un „businessman” abil, rapace, dur şi, bineînţeles, lipsit de meteahna scrupulelor. Or, nu poate un  „intelehent” să ţina în pumn şi lumea oficială şi lumea interlopă – trebuie altă tevatură la maţe! Numai cât face „subordonarea” autorităţilor lumii criminale! Ca să devii „pahan” trebuie să pui la respect restul „avtoriteţilor”!  „Am savurat”  copios existenţa sub imperiul acestei „gospodării” (ÎI), am avut parte şi de „gruz” şi de „peregruz” (să mă ierte cititorul român, daca ajunge la acest text, dar nu ştiu cum să redau în română aceste concepte inedite). „Gruzul” era cumva latent, dar omniprezent, or managerul şi proprietarul  „ÎI RM”, foarte bine a valorificat experienţa şi cunoştinţele partiinice.

Peregruzul îl simţeau acei care cumva uitau sub jurisdicţia cui se află, sau pur şi simplu „îşi luau din cap ” şi se relaxau – lux inadmisibil. Imprevizibilitatea pedepsei, (sic!) la care singur trebuia sa-i găseşti explicație, atârna de asupra oricărui funcţinar public, nemaivordind despre businessurile, care erau expuse tutor ambiţiilor şi huiurilor pahanului. Se scula „stăpânul” dimineaţă mahmur şi, banzai! –  sarea un cap. Nu numaidecât unul care are treabă cu beleaua care s-a întâmplat şi nu numaidecât trebuia să fie o belea oarecare. În schimb, ce rezultate! Toţi erau în „tonus” şi nimeni nu rupea mai mult din bucăţica care-i permitea patronul.

Acesta, însă, înţelegea foarte bine că lucrătorii trebuie „hrăniţi” şi le lăsa câte ceva de la masa boierească. Judecătorilor, de-o vorbă, le permitea „să gestioneze” micile lor tranzacţii, dar respectând condiţia să intuiască prompt unde este „interesul stăpânului”. În ultimii ani acest interes nici vociferat nu trebuia – doar nu eşti prost, dacă ai ajuns la aşa funcţie, trebuie să înţelegi ce se cere!  La ceilalţi funcţionari le dădea voie să se alimenteze de pe „păşunea publică”, dar aşa „low profile” şi cu dare de seamă şi taxare în „obsceakul” întreprinderii.

Ei bine,  lucrurile au mers mai departe şi la un moment dat, premisele s-au copt pentru ca „afacerea” să suporte o nouă reorganizare. Din tumultul intereselor rivalizante s-au coagulat câteva centre de influenţă care au zis – atât! (sau „haroş”, dacă în rusă), mai vrem şi noi să gestionăm afacerea! Dar pentru că nimeni nu a fost destul de tare să o facă de unul singur, s-au asociat. Exact aşa cum prevede legea – „asociaţi într-o societate comercială”. Dar, pentru că  nimeni dintre asociaţi nu vrea „să tragă” pentru altul, dar mite pentru „angajaţii” ce deservesc întreprinderea (adică noi, plebea) s-a convenit tacit, dar concludent, că societatea este cu răspunderea limitată. Cu alte cuvinte, rişti atât cât investeşti. Ai fost prost şi nu ai ştiut cum „să te învârţi” –   problema ta, iar nouă ni-i mai bine, cu o gură mai puţin.  Finalmente, după mai multe regleri de conturi, afacerea ş-a consolidat sub un nou generic  –  Societatea comercială „Republica Moldova” SRL sau pe scurt SRL „RM”

Aceasta rearanjare organizatorico-juridică nu a fost simplă. Proprietarul şi adiministratorul „întreprinderii individuale” nu este „de lasat în gară”. El nu a predat toate bunurile, ştampila şi cheile de la safeu aşa cum se cuvine în cadrul unei proceduri de reorganizare. O parte din active şi o parte din „salariaţi” au rămas cu el. Acum însă nu mai este „Întreprinderea Individuală Republica Moldova” – avem alt titlu. Deja se numeşte simplu, dar elocvent „Întreprinzător individual”. Deşi simplu, dar comod – proceduri contabile sumare, scutit de impozite, etc.. Cel mai important, responsabilitate de loc – nu ai dreptul la „marca comercială” „Republica Moldova”, nu ai răspundere, nici măcar limitată. Însă poţi să faci uz de ea, pe unde legal pe unde ilegal, oricum aceasta sporeşte profiturile.

Dar, ce-i cu SRL-ul nostru? Problemă!  Asociaţii sunt în conflict, nimeni nu are o cotă majoritară, respectiv, nimeni nu poate exercita controlul. Ei se ceartă şi îi atrag pe „salariaţi” în bucluc. Fiecare din asociaţi speculează cu angajaţii SRL-ului şi încearcă să-i momească cu ceva – să fii cu mine, că numai aici ţi-a fi bine! Salariaţii se dau duşi de nas, oricum altă antrepriză nu-i, sau migrează „în ţările calde” să caute alţi patroni.

E un pas înainte? Poate. Mai bine ar fi fost ca RMul să funcţioneze ca o Societate pe acţiuni de tip deschis, încă şi mai bine ca o societatea în nume colectiv, sau măcar o societate în comandită. Dar încă e devreme. Trebuie să mai treacă timp, nu ne-am copt ca să înţelegem cum să o facem.

Iar până una alta deservim SRL-ul? Sau e mai bine argat la patron?

 

Fără titlu (reflecţii aiurea)

În cîte registre se poate trăi o viaţă!? …

Are sens aşa o întrebare?

Orice întrebare este justificată ce puţin prin faptul că este o incizie congnitivă în corpul infinit de complex al realităţii. Se poate întreba orice. La toate se poate căuta răspuns. Unele întrebări sunt oportune, altele nu, unele sunt relevante gîndului pentru care au fost aduse, altele totalmente bat lăturile. Unele fixează problemă exact în esenţa, altele prind doar particulaităţi sugerînd iluzia că fiecare particularitate este o esenţă per se. Unele durează în timp, altele sunt provizorii ca umbra de tristeţe pe chipul unui adolescent. Etc, etc, etc. Dar, oricît de aiurea, cît de speculativă şi nătîngă nu ar părea întrebarea, ea, odată formulată, chiar şi nevociferată, este o tentativă, o încercare de a trece mai departe de peretele lucrurilor explicate, iarăşi, oricît de nepotrivită sau chiar patologică nu ar apărea această excplicaţie pentru un eventual exponent al obiectivismului abolut.

Aşadar, fără a pretinde că există vre-un răspuns, sau că întrebîndu-ne în felul asta am institui o paradigma inedită să încercăm să reflectăm puţin asupra ideii că viaţa omului poate fi examinată ca expresie a diferitor modalităţi de a simţi unul şi acelaşi lucru. Dar înainte de a trece la aceasta vreau să reperez tentativa la o matrice de idei.  Este la Haruchi Muracami o idee genială, după părerea mea, în lucrarea Dance, Dance, Dance el conturează o metaforă foarte captantă a opoziţiei dintre inedit (sugerînd firescul)şi rutină (semnificînd artificialul) şi pentru a explica antiteza ineditului el foloseşte prin vocea unui personaj termenul „shoveling snow” (a răni omătul, anume a răni cu lopata). Mi se pare că acest „rănit al omatlui” este ceea ce de fapt reprezintă umplutura vieţii, ceea ce leagă într-o pînză unică momentele de luciditate, exaltare, revelaţie care aduc în sufletul nostru aluzia de implicare în opera divină. Fără  a reflecta mult noi rănim zăpadă şi pentru ca în felul asta timpul capătă semnificaţie şi nu ne obsedează prin imposibilitatea de pătrunde în substanţa sa.

În cîte registre se poate trăi o viaţa? Un singur individ nici odată nu va putea să o trăiască decît într-un singur registru. El poate avea oricare tonalitate, spectru, palitră – acest registru. El poate fi construit după un algoritm foarte sofisticat; alternanţa ecuaţiilor care le rezolvă individul poate împresura prin densitatea şi complexitatea lor, dar pînă la urma este numai un singur gust al vieţii care în fiecare clipă a realităţii îl simte omul. Acest gust este expresia vizibilă a acestui registru în care se zămisleşte ritmul existenţial.

Trebuie să facem o explicaţie, acest registru poate fi înţeles ca un „stil”, ca o mod general de a fi, ce determină maniera în care fiecare din noi trece prin timp, sau poate fi privit ca „snapshot” mai mult sau mai puţin decupat din torentul timpului, care aduce o anumită stare, un rezultat al efectului tuturor influenţelor care au determinat această stare.

Ce importanţă au aceste reflecţii? Cautarea divinităţii (în sensul cel mai final al noţiunii, care numai poate fi închipuit, dar nici odată circumscris în cuvinte) este şi o reflecţie permentă a omului asupra raportului său cu „firescul” care se vede drept o expresie a acestei finalităţi. Ineditul şi firescul în viaţa noastă – stări simţite rar şi încă mai rar înţelese. De ce?

Pentru că sistemul de referinţe ne duce permanent după hotarele accesibilului şi întîmplatului, pe de o parte. Pe de altă parte, pentru că în momentul în care clipa vine, ea, deşi inedită (nici odată nu se va mai repeta), noi nu putem să o simţim ca atare. Cauza, parţial rezidă, în mecanismul de autodefinire al omului, care este reperat la „post factum” şi nu-i permite să trăiască viaţa în prezent.

Post factum este ceea ce se întîmplă cu noi – aprecierea oricărei stări este raţională şi nu poate să se petreacă în  momentul cînd aceasta stare este trăită. Numai după ce am simţit, noi apreciem, e firesc să fie asa. Problema este că această apreciere este şi ea trăită afectiv. În consecinţă vine o confuzie a suprapunerii de stări. Şi trecutul vine în prezent pentru a fi trăit încă odată. Respectiv, îndoială îşi construeşte calea…

Fenomenul „stervei”, emanciparea femeii şi slăbiciunea bărbatului

„Весь мир стал серым, серым, серым,

Как тюремная стена.

Ведь рядом стерва, стерва, стерва,

И она моя жена”.

Юрий Лоза „Стерва”

Este aşa un cuvânt in limba rusă „стерва”.  În română nu avem un termen echivalent, dicţionarul oferă „căţea”, dar nu cred că se potriveşte bine. Mai aproape ar fi  englezescul, „bitch”, însă totuna nu reflectă nuanţele care le conţiune termenul  din rusă.  E de ajuns să pronunţăm „sterva” şi imediat în faţa apare tabloul – buze subţiri, trăsăturile feţii ascuţite, voce piţigăiată, mişcări repezite şi neregulate. De fapt caracteristicile exterioare sunt secundare, contează esenţa – agresivitate dezordonată ce derivă dintr-o nemultumire perpetuă şi nestructurată. Ca regulă ea (sterva)  este iritată, iar acţiunile ce emană de la alţii sunt negate şi desconsiderate. Nu zic, sunt sterve ce se camuflează bine, şi buze cărnoase şi mişcări lente, chiar şi formule de politeţe în arsenal, dar asta e doar pentru a adormi vigelenţa jertfei.

 

Sterva permanent se răzbună, ea are nevoie de carne de tun care ar putea să o pună la zidul revoltei sale.  Vai de capul bărbatului care l-a împins păcatul să se căsătorească cu aşa o femeie. Sărmănelul nici nu a înţeles când pisicuţa ce atât de mieros se gudura pe la picioare s-a tranformat într-un boa constrictor ce s-a încolăcit împrejurul gâtului.  Încetişor dar sigur sterva îşi va reliefa natura ei. Există doar un singur caz când „stervismul” aşa şi va rămâne în faza inactivă, atunci când barbatul este prea dur (în cazul dat „dur” nu este un calificativ pozitiv) ca să cedeze în lucruri mici.    De ce? Simplu, bărbaţii ca regulă nu atrag atenţia la mărunţişuri şi „lasă de la dânşii”, aceasta este greşeala fatala, or din nimicuri este pavat drumul spre marea renunţare.

 

Specialiştii numesc fenomenul acesta „piciorul în uşă”, în engleză se mai spune „low ball”. Acest termen descrie următoarele, ca să obţii de la om o cedare considerabilă, începi cu ceva ce el în orice caz va fi gata să-ţi ofere – fie din politeţe, fie din milă, fie că nu ar vrea să se poziţioneze urât în raport cu propriile principii – apoi măreşti miza şi tot aşa până el intră într-un regim de renunţare.  Este curios că aceiaşi tehnică o aplică misionarii sectelor religioase şi vânzătorii ambulanţi.

 

Femeia stervă simte (anume simte) foarte bine că dacă din start are să revendice de la bărbat capitularea, va obţine în cel mai bun caz un adio, în cel mai rău un adio cu leziuni corporale. Aşa că ea îşi realizează scopul foarte subtil – azi un ou, mâine un bou. E ca şi cum ar forţa permanent frontiera puterii care o desparte de bărbatul care l-a ales pentru exerciţiu. 

 

Neîncrederea acută în sine şi frica de realitate – iată care este etiologia nevoii de putere. Da, ea are permenentă necesitate să verifice că realitatea i se subordonează, altfel lipsa de siguranţă o doboară. Din  păcate aşa este set-upul că ei (stervei) îi este a priori hărăzit să se plaseze alături de un bărbat ordinar, nici prea dur şi nici prea slab. De unul prea dur ea subconştient va fugi (plus, ei sunt foarte puţini), or aceasta nu se înscrie în scenariul ei şi îi va da peste cap „planul vieţii”, iar cel prea slab, ca regulă nici nu iese din casă ca să nimerească în luneta stervei.

 

Noi toţi ne tragem din copilărie, acesta este laboratorul în care ni  se downloadează programele ce vor guverna comportamentul nostru. Din nefericire setările sociale sunt făcute aşa că fetele simt vulnerabilitatea de la începutul existenţei sale. Această vulnerabilitatea cândva pe timpuri era compensată de o relativă siguranţă oferită de  „pater familias” – tradiţia menţinea autoritatea bărbătească prea sus. Poziţia inferioară furniza femeii senzaţia de confidenţă în puterea bărbatului,  în consecinţă elimina premisele nevoii de a căuta cum să-şi fundamenteze securitatea. Dar să nu generalizăm prea tare, sterve au fost oricând, numai că nu aşa de multe ca acum.

 

De ce sunt aşa de multe acum? Simplu – emanciparea. Emanciparea este killerul siguranţei. Vă daţi seama – una în faţa realităţii! Pe de o parte afirmi că eşti tare liberă şi independentă, dar pe de altă parte, aşa de MULT vreai „un umăr puternic alături”.  Consecinţele emancipării le savurează din plin şi bărbaţii – nu numai că exigenţele au crescut drastic, dar şi comparaţia socială îi dă gata. Deja nu mai este suficient să fii pur şi simplu bărbat, trebuie să fii „bărbat adevărat”! Cineva îşi aduce aminte ca buneii sau părinţii noştri să fi folosit expresia „bărbat adevarat”!

 

Să ne imaginăm că facem un sondaj sociologic pentru femei şi punem în anchetă întrebarea „ce bărbat doriţi să fie alături”, iar printre opţiuni se găseşte  şi răspunul „bărbat adevărat”,  care credeţi că va fi opţiunea bifată?! Nici nu are rost să specific, este clar. Din ce se compune acest „bărbat adevărat”? Puţin Bond, puţin Clooney, oleacă de bandit (dar romantic), cu potenţial de oligarh…continuaţi lista.  De unde aşa pretenţii? Din mediul ce ne înconjoară. Să fim atenţi, aceste cerinţe în majoritatea cazurilor nu sunt conştientizate, dar ele oricum sunt înmatriculate în „criteriile de selectare” utilizate de femei, or reperele în orice caz le setează mediul.

 

Dacă adăugam la aceste pretenţii vulnerabilitatea, care nu a dispărut nicăeri, şi mai luăm în consideraţie educaţia pocită (ca regulă), care imprintează o lipsă constantă a siguranţei, vom avea în final un sol pe care nu poate să crească altceva decât o stervă. Ea va urmări continuu starea de siguranţă şi pentru că barbaţii de alături această stare nu i-o vor putea conferi, ea se va răzbuna permanent pe ei surpând şi distrugând temelia masculinităţii lor, din ferbinţeală  mai apucând şi o parte din restul lumii.

 

Iată aşa e sterva, un comportament patologic – perpetuarea  propriei nesiguranţe prin inducerea nesiguranţei în omul de alături. Acesta (barbatul de alături), de fapt, prezintă în majoritatea cazurilor un tablou jalnic cu totul: lipsa de interese şi patimi, renunţarea la sine şi reconfortarea în alcool, pendularea permanentă între ură faţa de femeie şi dependenţa de ea. Nici să trăieşti cu ea, nici să pleci de la ea…