Ironia – „panacea” pentru indigestia informațională ?

E curios cum fiecare din noi se joacă de-a dumnezeul împărțind la drepta și la stânga „judecăți” (caracteristici, aprecieri). De fapt, așa a fost întotdeauna –  trebuie omul cumva să relaționeze cu ceea ce are împrejurul său,  doar că acum acest fenomen capătă contururile unui burlesc.  Probabil, aceasta nu este decât o reacție de apărare – prea multe „lucruri” devin parte a vieții omului și îl împovărează cu nevoia de a se repera cumva la ele. E o problemă să rămâi în permanență cu senzația de valoare persoanală dacă atâtea evenimente atentează la echilibrul fragil dintre exclusivitatea proprie și manifestările altor coparticipanți la jocul social (și ei sunt în permanentă alertă cum să păstreze această senzație).

Psihicul nostru este bine clădit –  întotdeauna va formula o „strategie compensatorie”  în caz că vre-un pilon al echilibrului va fi primejdiat. (Textele de specialitate utilizează termenul „apărarea psihică” (în loc de strategie compensatorie), dar mi se pare nepotrivit, or tare vagă este frontiera între „defensiva” și „agresiunea” psihică). Realitatea noastră este „intoxicată” informațional  pînă într-atîta că psihicul individului se încovoie sub greutatea fundalurilor de referență ce se multiplică în progresie geometrică.

Să recurgem la o analogie.

Ce se întâmplă dacă mânănci excesiv? La început ții rău, pe urmă debordezi, pe urmă te deprinzi, pe urmă faci obezitate și te îmbolnăvești. Ar fi o soluție să înveți să te alimentezi corect și să depui efort fizic pentru a anihila efectul caloriilor. Dar poți să nu o faci, mai ales că nu există un instrument de constrângere ce ar putea să te mobilizeze.  Stai (bine, merci) lăsând toate așa cum sunt, oricum psihicul s-a „descurca” să devalorizeze reperele care deranjează și să le evidențieze pe cele care spijină starea de lucruri.

Dar ce se întâmplă atunci când ți se administrează informație peste capacitățile tale de a o digera? Ce faci când atâtea vin peste tine, pe alocuri demonstrând expres, pe alocuri doar sugerând ideea că „uite, ești TU în lumea asta, dar lucrurile se petrec fără știrea ta – ce faci, rămîi un nimeni sau…? Cum te „poziționezi” TU în raport cu „ceea ce ai fost nevoit să afli”? Asta este provocarea fundamentală a Egoului.  Dar nu vă faceți griji – mecanismele compensatorii lucrează și aici. Psihicul nostru le aranjează pe toate într-o structură (oricât de surrealistă ar apărea aceasta), doar că este o „mic” detaliu care noi îl neglijăm. Anume, rațiunea este subordonată procesului respectiv, dar nu este centrul  de comandă – cum noi suntem tentați să credem.

Analogia între hrană și informație este „puțin” trasă de păr. Între procesul de alimentare și cel de „prelucrare” a informației este o diferență calitativă. Dacă în primul caz putem relativ ușor să rezolvăm prin a ne limita consumul, în al doilea, nu numai că este practic imposibil de a ne sustrage torentului informațional (oricum ne afectează), dar chiar  periculos de a renunța la procesarea informației. Negarea evenimentelor ce se produc în realitatea înconjurătoare, fie ne aruncă în hăul nihilismului, care poate degenera în mizantropie, fie ne încarcerează în „valoarea trecutului” ce nu are altă finalitate decât dogmatismul fanatic. Să fim atenți, aceste scenarii sunt puse în acțiune de psihicul nostru doar pentru a păstra iluzia de siguranță în mediul care, cu tot dinadinsul, vrea să ne demonstreze că nu este nimic sigur împrejurul nostru.

Ce mă impresionează în special (în acest context), este exercițiul abil al ironiei  la care recurge (este nevoit să recurgă)  individul pentru a contracara „intervențiile realității” în propriul univers. Ironia și sarcasmul, emisari ai nihilismului, s-au dovedit a fi tactici utile și efective în acest proces.    Deja este o banalitate să spui că în comunicarea virtuală (blogurile, comentariile, rețele sociale) individul își găsește șansa (iluzia) afirmarării proprii în universul social în care s-a dovedit (de odată) că toți vreau să se afirme. Ironia, grație structurii  „amorfe” (în opoziție cu cea cristalină) se poate mula pe orice subiect, temă, personalitate și servește de minune scopurilor de autoafirmare. Cu ce mai este bună ironia –  că rezolvă mai multe sarcini odată.

În primul rând, ironia apelează la un sistem de asociații foarte subtil, acel care revendică reacția irațională (subconștientă) a auditoriului. Când cineva (pe net și nu numai) ironizează privitor la vre-un subiect (eveniment, fenomen), ceilalți nu stau să proceseze probele, dar fie se amuză și aplaudă (dacă sunt de partea autorului), fie se indignează și ripostează (dacă sunt obiectul ironiei).  Ironia este o soluție aproape inbatabilă în cazul în care nu există argumente valabile, sau atunci când argumentarea poziției cere prea mare efort. De fapt, orice argument bazat pe considerațiuni sociale  poate fi combătut, or acesta are la origine are o ipoteză acceptată „convențional” de către societate (grup social), respectiv este relativ. Pe când, ironia nu poate fi contraargumentată, din simplul motiv că nu apelează la argumente. Unica șansă a „oponentului” e să lanseze o contra-ironie mai iscusită.

În al doilea, rînd (și cel mai important), ironia nu numai că reconfortează, dar și te plasează „superior” în raport cu … cu orice. E un fel de validare gratuită a propriei valori.    Dacă ne uităm mai atent, vom observă că ironia exprimă (sau, cel puțin are în vecinătate) un nihilism subtil care  nu se observă deoarece este dispersat în metaforele și alte figuri de stil prin care este exteriorizată ironia.

Iată un exemplu, am dat pe net de un articol, o parabolă la activitatea ONGurilor. Hiperbolizând anumite trăsături ale procesului ONGistic autorul în mai puțin de o pagină a reușit să obțină ceea ce nu ar fi putut obține, dacă, se apuca, la modul serios să analizeze lacunele activismului civic (cel mai probabil că materialul ar fi rămăs neobservat) – a făcut de râs, atât tehnicile de lucru a ONGurilor, cât și însuși idea activismului social (formalizat juridic),  fără a spune o vorbă la substanța subiectului. Așa cum era de așteptat majoritatea reacțiilor  la acest material se prezintă tot în formă ironică, fie comentatorii fac alianță cu autorul, fie încearcă să ironizeze pe seama acestuia.

Ce este de remarcat, deși ironia ține de forma mesajului,  ea afectează esența subiectului căruia se adresează. Este un exercițiu în sine, un instrument, care ca si toate instrumentele poate servi oricărui scop. Ironia nu cunoaște calitatea de „bine” sau „rău” – tehnologie pură.  Din păcate nu toți care se pricep la ironizat sunt și meseriași în domeniu. Dar cum am spus de aceasta nu este nevoie, ironia exonerează autorul de sarcina probării. Și, oricum, nu acesta este scopul – validarea propriei valori, iată  care-i miezul.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: